Sărbătoarea Naşterii Domnului – Crăciunul

image

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 25 decembrie Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.   Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Atunci, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.) în timp ce guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius, iar rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.). Evenimentul naşterii Mântuitorului s-a întâmplat către sfârşitul domniei lui Irod, fiind fixat de către Sfântul Dionisie Exiguul în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine. Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, sec. IV. În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie, de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist, care a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră pentru a cinsti Naşterea Domnului. Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian. 

Istoria evanghelică a Naşterii Domnului
Sfânta Scriptură ne oferă cele mai importante informaţii despre Naşterea Domnului. Desigur acestora se adaugă ceea ce s-a păstrat prin viu grai în Tradiţie şi în credinţa oamenilor. Deşi scopul Evangheliilor nu a fost să ne ofere o biografie detaliată a Domnului Hristos, totuşi, ele sunt mărturii ale unor evenimente care au avut loc în istorie.   Din  Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în timpul lui Irod cel Mare, numit şi Idumeul (74-4 î.Hr.): „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele“ (Matei 2, 1). Atunci când consemnează Naşterea Domnului, Matei aminteşte şi de moartea lui Irod: „După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif“ (Matei 2, 19). De asemenea, şi Evanghelistul Luca aşază data naşterii lui Iisus în timpul lui Irod cel Mare: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii“ (Luca 1, 5); şi mai aflăm că acest eveniment a avut loc la un an şi trei luni de la Naşterea Botezătorului Ioan. Conform datelor istorice, aflăm că Irod cel Mare a murit în luna martie a anului 4 î.Hr., iar Naşterea Domnului trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, cu cel puţin 40 de zile. Putem data exact moartea lui Irod, pentru că istoricul Iosif Flaviu consemnează că acesta a murit în preajma unei eclipse. Astrologii au datat această eclipsă pe 12 martie anul 4 î.Hr..  

Sfântul Dionisie Exiguul şi era creştină
 
Pentru a înţelege mai bine expunerea noastră trebuie să spunem că în datarea erei creştine Sfântul Dionisie Exiguul sau Cel Smerit (470- 545) a făcut o eroare de cel puţin 4 ani. În secolele al V-lea – al VI-lea, atunci când acest călugăr din Dobrogea a trăit, precum şi mai înainte de el, numerotarea anilor se făcea în funcţie de anii de domnie ai împăratului roman. Un astfel de exemplu avem la Luca 3, 1: „În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu“. Astfel că, pentru a data Naşterea lui Iisus, Dionisie a aproximat anul morţii lui Irod cu anul de domnie al împăratului Octavian Augustus, care conducea Imperiul Roman. Dionisie a omis însă cel puţin 4 ani din domnia lui Augustus, timp în care acesta a domnit cu titlul de Octavian. Din cauza aceasta moartea lui Irod a fost greşit calculată cu 4 ani în plus, de aici deducând că Naşterea lui Hristos a avut loc mai devreme de anul 1 pe care Dionisie l-a stabilit ca anul erei creştine sau al Naşterii Domnului. Dacă avem în vedere informaţiile de la Matei şi Luca, cele spuse de istoricul Iosif Flaviu referitoare la sfârşitul vieţii lui Irod, precum şi datele oferite de astronomia modernă, putem spune că Naşterea lui Iisus a avut loc în iarna dintre anii 5 şi 4 înainte de era creştină, înainte de moartea lui Irod. Însă, unii istorici împing Naşterea Domnului spre anii 7-6 înaintea erei creştine, pe baza informaţiilor oferite de astronomia modernă. Cercetarea mişcărilor astrelor şi corpurilor cereşti a confirmat că în preajma Naşterii Domnului au avut loc fenomene pe cer care ar fi putut semăna cu naşterea unei noi stele. Acest fenomen special a fost conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn. Conjuncţia este momentul apropierii maxime, ca poziţie aparentă, a două corpuri cereşti văzute de pe un al treilea (în general ). Această conjuncţie a avut loc de patru ori: mai, anul 7 î.Hr.; septembrie, 7 î.Hr.; decembrie, 7 î.Hr.; februarie, 6 î.Hr. Ultima conjuncţie, din februarie, anul 6 înaintea erei creştine, a fost deosebit de strălucitoare pentru că în această conjuncţie a intrat şi planeta Marte. Precizările aduse de astrologi, coroborate cu informaţia că Hristos S-a născut înainte de moartea lui Irod, plasează Naşterea lui Hristos între anii 7 şi 4 î.e.n. Dar se deschide o altă problemă. Dacă Naşterea lui Iisus a avut loc în anul 7, atunci începutul propovăduirii sale nu corespunde informaţiei de la Luca, care spunea că avea 30 de ani atunci când a început propovăduirea Evangheliei: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23).  

Steaua prefaţează Naşterea Domnului în Betleem  

Evangheliştii Luca şi Matei ne arată că Naşterea lui Iisus a avut loc mult mai aproape de moartea lui Irod din anul 4 î.e.n. Prima apariţie a stelei a fost cu doi ani şi zece luni înainte de moartea lui Irod (mai 7 – martie 4). Semnificaţia acestui răstimp de doi ani ne este dovedită în alt episod din Sfânta Scriptură, despre care vom vorbi mai încolo. Luca ne arată că Naşterea lui Iisus nu a avut loc în anul 7-6, când a apărut steaua, pentru că el spune că propovăduirea lui Ioan Botezătorul a început în anul al 15-lea de domnie al Cezarului Tiberiu (anii 27-28) (cf. Luca 3, 1-3). Aflăm însă că în timpul activităţii sale L-a botezat pe Iisus Hristos,  despre care Luca spune că avea în jur de 30 de ani: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23). Această expresie poate să nu arate vârsta exactă a lui Iisus. Ar fi putut să aibă 31, 32 sau 33. Dacă calculăm 32 de ani vârsta Mântuitorului la începutul propovăduirii, şi plecăm din anul 15 al domniei lui Tiberiu, ajungem în anul 5-4 î.e.n. ca an de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă însă plasăm anul 7 î.e.n. ca dată a Naşterii, atunci Hristos ar fi avut 35 sau mai mult de ani la începutul propovăduirii, fapt care nu corespunde relatării lui Luca, că Hristos era în jur de 30 de ani.    

Naşterea a avut loc când magii au ajuns la Ierusalim
 
Matei nu arată că Naşterea lui Hristos a avut loc odată cu arătarea stelei din anii 7-6, ci odată cu ajungerea magilor la Ierusalim. Este evident că Evanghelistul presupune o perioadă de timp între arătarea stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim, când a avut loc şi Naşterea. Prezenţa magilor a stârnit interesul lui Irod cel Mare, care i-a convocat la o întâlnire, consemnată la Matei 2,7: „Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua“. De la ei a aflat ceea ce noi ştim din astronomie, că steaua minunată s-a arătat de patru ori în anii 7-6. Se arată că vizita magilor a avut loc după ultima apariţie a stelei. Dar cât de târziu a avut loc? Bazându-se pe informaţiile magilor despre stea şi descoperind că a fost păcălit de aceştia care nu i-au descoperit locul şi identitatea Pruncului care va deveni regele lui Israel, Irod a ordonat omorârea tuturor copiilor din Betleem şi din vecinătatea oraşului care ar fi putut rivaliza la tronul de împărat: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi“ (Matei 2, 16). El a omorât pe toţi copiii de doi ani şi mai jos până la cei nou-născuţi. Această informaţie preţioasă arată durata de timp dintre prima arătare a stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim. Uciderea copiilor de doi ani împliniţi, şi nu de 3 ani, sau cei care urmau să împlinească 3 ani, arată că Irod ştia de la magi răstimpul în care S-ar fi putut naşte Hristos, de la prima apariţie a stelei. Iar dacă ştim că Hristos S-a născut când magii au ajuns în Ţara Sfântă, avem confirmată ipoteza că Hristos S-a născut în iarna dintre anii 5-4 î.e.n. Steaua pe care au văzut-o magii, care i-a condus la locul Naşterii din Betleem şi la Pruncul Iisus Hristos, este un semn divin ce a continuat arătările naturale de mai înainte, care i-au făcut pe magi să plece în această călătorie minunată. Varianta minunii este confirmată şi de relatarea evanghelică, care spune că la Naştere cerul s-a luminat, cete de îngeri s-au arătat şi au slăvit pe Dumnezeu vestind venirea lui Mesia în lume. Această minune a fost văzută şi de unii păstori care păzeau oile în apropiere de Betleem.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

  Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Pastile sau Rusaliile, a căror origine sta în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.   a) În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale. Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor. De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.   b) Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit, în ceea ce privește data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Nașterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală.   De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbata în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practică răsăriteana se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).   De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbata de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.   Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej celebra predica festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii (“Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).   Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărata că cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea. a Epifaniei. Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), că în vechime.   c) La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și. petreceri desantate și pe coare Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Opinia generală a liturgistilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci “Soarele Dreptății” (Maleahi IV, 2) și “Răsăritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 și Troparul Nașterii Domnului) și pe Care bătrânul Simeon îl numise “Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El însuși Se numise pe Sine “Lumina lumii” (Ioan IX, 5). Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.   Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, că Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp. De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.   Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie că dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezătorul a spus: “Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez” (Ioan III, 30), s-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.   d) Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători, în general mai noi, care stau în dependență cronologică de ea, și anume : Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (vezi mai departe). Totodată, în legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, grupate înainte și după data Nașterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e atestata încă din sec. IV. Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști. După cum dată Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă (vezi mai departe la această sărbătoare), tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.   e) În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor. Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.
Sursa: Basilica.ro 

Pubblicato il 24/12/2014 su Noutați Ortodoxe. Aggiungi ai preferiti il collegamento . Lascia un commento.

Lascia un commento

Inserisci i tuoi dati qui sotto o clicca su un'icona per effettuare l'accesso:

Logo WordPress.com

Stai commentando usando il tuo account WordPress.com. Chiudi sessione / Modifica )

Foto Twitter

Stai commentando usando il tuo account Twitter. Chiudi sessione / Modifica )

Foto di Facebook

Stai commentando usando il tuo account Facebook. Chiudi sessione / Modifica )

Google+ photo

Stai commentando usando il tuo account Google+. Chiudi sessione / Modifica )

Connessione a %s...

%d blogger cliccano Mi Piace per questo: