Sfanta Cuvioasa Maria Egipteanca

Această preacuvioasă maică a fost din Egipt şi mai înainte trăia cu neînfrânare şi cu neastâmpăr, chemând sufletele multor oameni spre pierzare la desfătarea împreunării desfrânate. Petrecând ea şaptesprezece ani întru necurătie, că dintâiaşi dată de mică a fost căzută în faptele cele rele, pe urmă s-a dat cu totul spre nevointe şi virtute. Şi atâta s-a înăltat prin nepătimire, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când stătea pe pământ la rugăciune, era ridicată şi înăltată în sus. Iar pricina întoarcerii ei a fost aceasta: când a fost pe vremea închinării cinstitei Cruci, mergând multi din multe locuri la Ierusalim, a mers şi ea împreună cu tineri desfrânati. Sosind acolo şi fiind oprită în chip nevăzut de la intrarea cinstitei biserici, a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înŃelepciune, şi nu va mai sluji vietii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti. Dobândindu-şi dorinŃa după rugăciunea ei, n-a mintit la făgăduinta ce a făcut, ci trecând Iordanul şi mergând în pustiu, s-a nevoit patruzeci şi şapte de ani, neavând pe nici un om ca să o vadă, fără numai pe Dumnezeu, cu ajutorul Căruia s-a depărtat de la firea omenească şi a dobândit îngereasca petrecere, cea mai presus de om, pe pământ. Iar sfântul Zosima, care a împărtăşit-o şi îngropat-o pe sfânta Maria Egipteanca este prăznuit pe 4 aprilie.

Sinaxar 27 Martie

In această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea sfintei muceniţe Matroana, cea din Tesalonic.

Sfânta muceniţă Matroana a fost slujitoare la o femeie de neam evreu, care se numea Pautilla. Însoţind deci pe stăpâna ei până la sinagogă, sfânta Matroana nu intra înăuntru, în sinagogă, ci se întorcea întotdeauna la biserica creştinilor. Când stăpâna ei a prins de veste despre aceasta, a pus de a bătut-o crunt şi a aruncat-o timp de patru zile într-o închisoare, unde sfânta a rămas fără nici o legătură cu cei din afară. După aceasta a fost scoasă afară şi biciuită, tot trupul umplându-i-se de răni de pe urma bătăii. Fiind din nou aruncată în închisoare şi ţinută aici timp de mai multă vreme şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Se spune că Pautilla, în timp ce arunca trupul neînsufleţit al sfintei de pe zidurile înalte ale închisorii, şi-a primit răsplata meritată, căci a căzut şi ea de pe zid jos, în vasul care curgea mustul care se călca cu picioarele în lin şi acolo sfârşindu-şi viaţa şi-a dat duhul. Iar cinstitele moaşte ale sfintei Matroana, fiind adunate de credincioşi, au fost îngropate cu multă cinste.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Chiric, cel din Apro, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Filet Sincliticul, cu soţia lui Lidia şi cu cei patru fii ai lor: Macedon, Teoprep, Cronid comentarisiul şi Amfilohiu ducele.

Sfântul Filet şi ceilalţi creştini care au fost împreună cu el au trăit pe vremea împăratului Adrian. Ei se închinau în fiecare zi lui Dumnezeu. Fericitul Filet fiind prins, a fost adus înaintea împăratului. Iar împăratul neputând să se împotrivească înţelepciunii mucenicului, l-a dat pe mâna unuia dintre slujitorii apropiaţi ai lui, care legându-l de un stâlp l-au bătut cu săbiile. După aceasta a dat poruncă să fie aruncat în închisoare. În timp ce era dus la închisoare s-a alăturat lui şi soţia lui Lidia şi primii trei fii ai lui, dintre care Cronid îndeplinea slujba de comentarisiu. În noaptea care a urmat, în timp ce ei cântau în închisoare, un înger li s-a arătat lor şi i-a îmbărbătat spre pătimirea până la sfârşit. Dimineaţa, mucenicii fiind aduşi înaintea împăratului, îndată au fost aruncaţi în nişte vase mari în care fierbea în clocot untdelemn amestecat cu răşină. Dar îndată vasele s-au răcit cu totul. Atunci, cel de-al patrulea fiu al lui Filet, care avea demnitatea de duce şi care se găsea până atunci în preajma împăratului, văzând minunea aceasta, a intrat şi el într-unul din vasele cu untdelemn încins, zicând: “Doamne, Dumnezeu creştinilor, ajută-mi!” Împăratul văzând acestea, a plecat de la Roma şi s-a dus la Iliric, plin de ameninţare şi de mânie. Şi plecând, a dat poruncă să se ardă timp de şapte zile vasele cele cu untdelemn şi cu răşină, după care să fie vârâţi din nou în ele. Dar porunca împăratului aducându-se la îndeplinire, sfinţii au rămas nevătămaţi. Întorcându-se din călătoria lui şi aflând de toate acestea împăratul s-a simţit ruşinat, iar sfinţii după trecere de câtva vreme, pe care au petrecut-o în rugăciune, s-au săvârşit din viaţă.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Ioan şi Baruh, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea profetului Anania, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pavel, episcopul Corintului, fratele preasfinţitului Petru, episcopul Argosului, purtătorul de semne.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Eutihie.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan din Licopolis.

Sfântul Ioan Înaintevăzătorul din Egipt s-a născut la începutul sec. al IV-lea. El trăia în oraşul Licopolis (Egiptul Mijlociu) şi era tâmplar. La vârsta de 25 de ani s-a dus la o mănăstire unde a fost tuns călugăr.  

Timp de cinci ani Sf. Ioan a trăit în mai multe mănăstiri, dar vrând să se izoleze de lume s-a dus la Tebaida, în muntele Bolcha, unde a stat mulţi ani în pustnicie, fără să-ţi părăsească locul. El vorbea cu cei care-l căutau printr-o ferestruică pe unde primea şi hrana. 

După treizeci de ani de izolare, Sf. Ioan a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii. El i-a prezis împăratului Teodosie cel Mare (379-395) victoria asupra inamicilor săi Maximus şi Eugenius, precum şi o victorie militară împotriva lui Gauls. Obişnuia să le spună şi oamenilor care-i cereau sfatul despre ce avea să li se întâmple, ajutându-i să ia decizii bune pentru ei. Sfântul le dădea ulei sfinţit bolnavilor, îi ungea cu el şi aceştia se vindecau de diverse boli. 
                                                    
Sf. Ioan a proorocit că istoricul Palladius, care i-a scris Viaţa, va deveni episcop, lucru care s-a şi întâmplat, Palladius devenind Episcop al Bitiniei, în Asia Mică.   

Sf. Ioan punea mare bază pe smerenie, sfătuind pe toţi să aibă smerenie: “Urmaţi viaţa virtuoasă a sfinţilor părinţi după puterea voastră şi dacă reuşiţi ceva, nu vă mândriţi cu ce aţi obţinut pentru că mulţi au ajuns la virtutea perfectă dar umplându-se de mândrie au căzut de la înălţime în prăpastie”. 

“Cercetaţi-vă cu atenţie să vedeţi dacă aveţi conştiinţa curată, să nu vă pierdeţi puritatea minţii. Nu lăsaţi gândurile să vă năpădească în timpul rugăciunii. Vrei din vanitate să fii lăudat pentru sfinţenia ta sau vrei să fii sfânt doar prin înfăţişare? Bagă de seamă ca gândurile lumeşti să nu-ţi ocupe mintea în timpul rugăciunii, pentru că nu e nimic mai neplăcut lui Dumnezeu decât să te rogi Lui cu buzele în timp ce gândurile sunt departe de El. Asta se întâmplă mai ales celor cu viaţă căldicică, care nu renunţă de tot la lume şi aşteaptă recunoştinţa din partea oamenilor. Un om a cărui minte este a lumii şi a lucrurilor sale pieritoare, nu-L poate privi pe Dumnezeu cu ochii sufletului. Este normal ca cel care-L caută pe Dumnezeu să-şi ridice mintea de la lucrurile lumeşti şi să-şi îndrepte mintea către Dumnezeu. Cel care a ajuns câtuşi de puţin la cunoştinţa dumnezeirii (pentru că nimeni n-o poate dobândi în totalitatea ei), va putea descoperi şi cunoaşte multe lucruri pe care numai tainele cunoaşterii lui Dumnezeu i le poate dezvălui. El va vedea lucruri care urmează să se întâmple şi va avea revelaţii divine, asemeni sfinţilor. El va face minuni şi va obţine tot ce va cere de la Dumnezeu.” 

“Iubeşte tăcerea, fiule, trăieşte mereu în contemplare divină şi roagă-te ca Domnul să-ţi dea o minte luminată, lipsită de gânduri păcătoase. Demn de laudă este sfântul care trăieşte în lume, îşi foloseşte virtuţile, este bun cu străinii, face pomană sau ajută pe alţii la munca lor şi trăieşte fără mânie. Un astfel de om este lăudabil pentru că are o viaţă curată împlinind poruncile Domnului fără să-şi neglijeze îndatoririle lumeşti.” 

“Cel ce lasă altora grijile trecătoare ale lumii este mai bun şi mai demn de laudă pentru că s-a lepădat de sine, şi-a luat crucea şi L-a urmat pe Hristos. Acesta este în permanenţă în contact cu lucrurile divine, fugind de cele pământeşti, fără să se lase cuprins de nici un fel de griji. Un astfel de om prin fapta bună şi prin rugăciunea închinată lui Dumnezeu devine un om liber, neîngrădit, care stă drept în faţa lui Dumnezeu, cu mintea numai la cele sfinte. Un astfel de om este în continuă convorbire cu Dumnezeu.” 

Sf. Ioan a ajutat sufleteşte mulţi oameni prin aceste învăţături mântuitoare de suflet, prin predicile sale folositoare şi prin viaţa personală pe care a dus-o în sfinţenie. 

Sf. Ioan al Egiptului a ajuns la vârsta respectabilă de nouăzeci de ani şi s-a dus la Domnul în anul 395.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Biserica Ortodoxă se află în a doua săptămână a Postului Mare

Creştinii Ortodocşi se află în Postul Mare care face parte din perioada liturgică a Triodului. Această perioadă este compusă din trei părţi: Perioada pregătitoare, Postul Mare propriu-zis şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri sau, cum mai este numită în popor, Săptămâna Mare.

Din perioada pregătitoare fac parte săptămânile încununate de Duminica Vameşului şi Fariseului, Duminica Fiului Risipitor, Duminica Lăsatului de carne şi a Lăsatului de brânză. Postul propriu zis este format din săptămânile ce cuprind Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfântului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca şi Duminica Floriilor.

Scopul postului este o refacere şi o intensificare a relaţiei sau comuniunii omului cu Dumnezeu

Postul nu înseamnă numai înfrânarea de la mâncare şi băutură, ci şi un constant efort spiritual de schimbare a felului omului de-a gândi, simţi, vorbi şi a se comporta în raport cu semenii săi în prezenţa lui Dumnezeu. Întrucât scopul postului este o refacere şi o intensificare a relaţiei sau comuniunii omului cu Dumnezeu, în această lumină a comuniunii cu Dumnezeu trebuie văzute duhovniceşte toate cele din jur: societatea şi natura. În acest înţeles, Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Dar, pentru ca postul să fie vrednic de laudă, nu-i de ajuns numai să ne înfrânăm de la mâncăruri; trebuie să postim post bineplăcut lui Dumnezeu. Iar postul adevărat este înstrăinarea de păcat, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, îndepărtarea de pofte, de bârfe, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora este post adevărat. în ele stă postul cel bun”.

Sinceritate în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru bine, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ajutorare frăţească, ospitalitate faţă de străini – toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii din şcoala postului adevărat unit cu rugăciunea şi cu fapta cea bună. Prin credinţă dreaptă şi vieţuire sfântă, creştinul răstigneşte în el patimile egoiste (mândria, lăcomia şi lenea sau comoditatea) în acest înţeles, viaţa duhovnicească este asceză sau nevoinţă, luptă împotriva autosuficienţei şi autoafirmării ca mulţumire de sine şi ca laudă de sine, după cum precizează Părintele Patriarh în volumul Foame şi sete după Dumnezeu – înţelesul şi folosul postului -.

Săptămâna a doua a Postului Mare

Această săptămână  îndeamnă la stăruinţă şi perseverare pentru a relua cu râvnă parcursul celei de-a doua etape a celor 40 de zile de post. Slujirile liturgice din această săptămână se reiau, Pavecerniţa nu mai cuprinde Canonul Mare, postul e mai puţin riguros; se adoptă regulile obişnuite de înfrânare, distingând între ele zilele de luni, miercuri şi vineri, de zilele de marţi şi joi. Astfel, Sfinţii Teodor Studitul şi Simeon Noul Teolog îşi îndeamnă cu înflăcărare creştinii să nu se relaxeze, să nu se întoarcă îndărăt, pierzând astfel toate virtuţile dobândite în Săptămâna I; ci să arate mai multă râvnă şi curaj pentru a străbate restul Postului Mare:

„De aceea vă aduc aminte şi îndemn iubirea şi părinţimea voastră să nu plecaţi îndeobşte urechea la cel rău voitor, nici să vă lăsaţi duşi de obiceiul cel rău al lăcomiei nesăturate a pântecelui, nici să vă întoarceţi înapoi spre îndelungata împlinire a poftelor celor rele, ci aşa cum am cinstit întâia săptămână a Postului Mare, aşa să cinstim şi pe aceasta a doua, şi aşa mai departe şi pe celelalte” (Sf. Simeon Noul Teolog)

Nevoinţele săvârşite în timpul primei săptămâni sunt puncte de reper pe care creştinul trebuie să se silească să le menţină sau chiar să le depăşească, căci nu există limită superioară în viaţa ascetică şi în contemplaţie: Limita virtuţii — spunea Sfântul Ioan Scărarul — e infinitul”. Reluarea luptelor Postului Mare e uşurată totuşi de bucuria „după prăznuirii” Ortodoxiei:

„Ca pe o bucurie de după sărbătoare primind, fraţilor, a doua săptămână a făcătorului de lumină post, cu dragoste să lăudăm pe Hristos, din îndemn dumnezeiesc veselindu-ne” (Sf. Ioan Scărarul)

Bucuria după-prăznuirii dă credincioşilor puterea de a-şi relua ostenelile cu stăruinţă, căci „răbdarea” pe care o cere rugăciunea Sfântului Efrem e cerută atunci în chip cu totul special pentru a păstra cel puţin ceea ce am dobândit şi a ne angaja în „stadiul sfânt al celei de-a doua săptămâni” (Sf. Ioan Scărarul) care e în fond o imagine a Postului Mare perpetuu al creştinului.

„… căci nu numai acum — spunea Sfântul Teodor Studitul —, ci întotdeauna trebuie să vrem să avem această râvnă şi luptă a înfrânării.

Acest apel la perseverenţă se impune aici, dar el se aplică în realitate tuturor celorlalte săptămâni ale Postului-Mare, Săptămâna a II-a fiind modelul lor în planul rubricilor liturgice şi al temelor imnografice. Timpul Postului Mare e caracterizat în continuare ca „vreme a pocăinţei” în acelaşi fel ca şi în Săptămâna Lăsatului de brânză şi al primei săptămâni a Postului Mare, Dumnezeu fiind implorat în continuare să ne dea să traversăm oceanul Postului Mare pentru a ajunge să ne închinăm Patimii şi învierii Lui.

Ca şi în Săptămâna I, o mare insistenţă pe „postul duhovnicesc” poate fi constatată în imnologie, mai cu seamă în idiomelele (Idiomela gr. idiomelon = „cântare cu melodie proprie” este un tropar sau o stihiră poetică izolată și independentă, cu compoziție și melodie proprie, originală și unică. Odată cu textul ei, imnograful i-a compus și muzica după care se să cânte) de la Vecernie şi de la Utrenie care îi sunt consacrate în întregime.

Sâmbăta săptămânii a II-a a Postului Mare, la fel ca sâmbetele următoare (cu excepţia celei de-a cincea), este consacrată memoriei colective a martirilor şi defuncţilor, combinând în acest sens textele proprii Triodului (între care un dublu canon „tetraodă”) şi troparele pe cele opt glasuri cuprinse în apendicele său. Prin urmare, ea nu se mai deosebeşte de o sâmbătă obişnuită din ciclul liturgic anual, dobândind totuşi o intensitate mai mare prin apropierea de Sâmbăta Morţilor şi de cele două sâmbete legate de ea, precum şi prin necesitatea de a cere rugăciunile mucenicilor şi sfinţilor pentru a parcurge cum se cuvine Postul Mare (informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul, trad. Ioan I. Ică jr.).

Sfintele Liturghii oficiate în această săptămână

Perioada Postului Sfintelor Paşti este una specială şi din punct de vedere liturgic. Este perioada în care se săvârşesc toate cele trei liturghii ale Bisericii Ortodoxe: a Sfântului Vasile cel Mare, Liturghia Darurilor înainte sfinţite şi Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai des oficiată în cultul ortodox. În această săptămână, de luni până vineri, se oficiază cea de-a treia Liturghie din cultul Bisericii Ortodoxe, Liturghia Darurilor înainte sfinţite.

După cum aflăm din Liturgica Specială a pr. prof. Ene Branişte, „conform principiului pus de canonul 52 al sinodului Trulan, ea se poate săvârşi de regulă în orice zi din Păresimi, în care vrem, sau trebuie să facem Liturghie, cu excepţia zilelor aliturgice (luni şi marţi, din prima săptămână şi Vinerea Patimilor, când nu se face nici o liturghie) şi a zilelor când e rânduită una sau alta din celelalte două Liturghii (toate sâmbetele şi duminicile, Joia Săptămânii Patimilor şi Buna-Vestire). De obicei însă (în practică), ea se oficiază astăzi – chiar şi în mănăstiri – doar în zilele de miercuri şi vineri (cu excepţia Vinerii din Săptămâna Patimilor), iar în celelalte zile numai: luni şi marţi din Săptămâna Patimilor, în Joia Canonului celui mare (săptămâna a cincea) şi la unele sărbători bisericeşti cu polieleu dacă acestea cad într-una din zilele de rând ale săptămânii (de luni până vineri)”.

La Catedrala Patriarhală din Bucureşti Liturghia darurilor înainte sfinţite a fost oficiată miercuri şi va mai fi săvârşită mâine, 28 martie 2013.

De asemenea, sâmbătă se va săvârşi Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Duminică Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

Sursa: Basilica.ro

Sinaxar 26 Martie

În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, prăznuirea Soborului arhanghelului Gavriil, ca unul care a slujit tainei dumnezeieşti celei negrăite şi mai presus de fire a Întrupării Domnului.

După cum este obiceiul, în ziua următoare unei mari prăznuiri a Domnului, facem prăznuire de cel care a fost trimis de Dumnezeu la Sfânta Fecioara spre a fi binevestitor al Veştii celei Bune. De la începuturi, şi pe tot parcursul istoriei mântuirii noastre, acest prinţ şi arhistrateg al Puterilor celor netrupeşti a fost pentru noi oamenii Îngerul milostivirii şi a bunăvoinţei dumnezeieşti. Fiinţa de foc, lipsită de orice schimbare şi dăruită totdeauna vederii slavei dumnezeieşti, Arhanghelul Gabriel a fost desemnat de Domnul ca “duh slujitor, trimis ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii” (Evrei 1, 14). După Sfântul Proclu al Constantinopolului, numele lui înseamnă “Dumnezeu şi om” şi a fost dăruit de Dumnezeu ca să vestească toate tainele legate de Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos. Culmea şi împlinirea desăvârşită a acestei misiuni a sa a fost deci acel “Bucură-te” adresat Maicii Domnului şi care a devenit formula de laudă şi de slăvire a tuturor celor care, graţie lui, s-au făcut moştenitori ai Mântuirii şi s-au străduit să urmeze pe pământ chipul vieţii îngereşti.
În afară de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavril şi Rafail şi a tuturor puterilor celor cereşti (8 noiembrie), arhanghelul Gavril este pomenit şi pe data de 13 iulie şi cu ocazia pomenirii icoanei athonite Axion estin (11 iunie).
O icoană contemporană a arhanghelului Gavril, din şcoala maicii Olympias din insula Patmos (Grecia).
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 26 de mucenici, care au pătimit în Goţia, din care doi au fost preoţi: Vatus şi Virca; cu acesta din urmă au pătimit şi doi fii şi trei fiice ale lui; apoi unul, Aprilla, a fost monah; unsprezece au fost mireni: Avip, Agna, Riax, Igatrax, Iscoos, Sila, Sighita, Suiril, Seimvla, Terma, Filga; şi şapte femei: Ana, Alla, Varis, Moico, Mamica, Birgo şi Animais.

Aceşti sfinţi au trăit pe vremea lui Iungurih, împăratul goţilor şi a lui Graţian, împăratul romanilor. Iar pentru dragostea lui Hristos au primit cununa muceniciei prin foc, atunci când Iungurih a dat poruncă să se dea foc bisericii în care se găseau adunaţi la rugăciune cei douăzeci şi şase de sfinţi mucenici. Tot atunci s-a mai întâmplat să ardă şi un om oarecare, al cărui nume nu s-a păstrat, care aducea prinosul lui la altar.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Codrat, Teodosie, Emanuil şi alţi patruzeci, din părţile Răsăritului.

Aceşti sfinţi erau de fel dintr-o ţară a Răsăritului. Văzând că creştinii erau ucişi în fiecare zi de către închinătorii la idoli, s-au înţeles cu toţii să se arate plini de curaj creştinesc, pentru ca astfel să devină moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu. Şi mergând şi predându-se de bunăvoie în mâinile stăpânitorului ţării, care tocmai atunci supunea la chinuri mulţime de creştini, au stat înaintea lui şi mărturisind că sunt creştini, au fost condamnaţi şi aruncaţi în închisoare. Iar după câteva zile fiind scoşi afară, au fost dezbrăcaţi şi li s-au strujit coastele. Şi, după ce au fost daţi jos de pe lemnele pe care fuseseră legaţi ca să fie strujiţi, au fost târâţi prin mărăcinişuri şi în cele din urmă li s-au tăiat capetele.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ştefan Mărturisitorul, igumenul de la Mănăstirea Triglia, în Bitinia.

Preacuviosul părintele nostru Ştefan a trăit pe vremea împăratului Leon Armeanul, îmbrăţişând încă din fragedă tinereţe viaţa pustnicească. Pentru trăirea lui îmbunătăţită, la rugămintea stăruitoare şi la îndemnul monahilor a ajuns igumen al mănăstirii Triglia şi desăvârşind pe mulţi în trăirea pustnicească, mai târziu, când nelegiuitul Leon a pornit prigoană împotriva celor ce cinsteau sfintele şi cinstitele icoane, fiind chemat şi el, a fost silit să se lepede de închinarea la sfintele şi cinstitele icoane şi să iscălească hotărârea de înlăturare a icoanelor. Dar, pentru că nu s-a lăsat înduplecat, ci dimpotrivă a numit nelegiuiţi pe cei ce căutau să-l silească la acestea, după ce a fost pedepsit în tot chipul, după ce a fost ţinut prin închisori şi chinuit cu surghiunul, s-a mutat la Domnul, pentru Care a suferit aceste multe pătimiri.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Duminica Ortodoxiei la Roma – 2013 –

Duminica Ortodoxiei la Roma
– 2013 –

Ca în fiecare an, în prima Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei, PS Părinte Episcop Siluan, a săvârșit Dumnezeiasca Liturghie la Sediul Episcopiei noastre de la Roma.
Tot în Duminica Ortodoxiei, 24 martie, la orele 15:00, a avut loc, la Sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, tradiționala Procesiune cu Sfintele Icoane, la care au participat preoții și credincioșii de la parohiile din Roma și din împrejurimi.
Toate parohiile din cele trei protopopiate din Lazio au fost invitate să participe, purtând icoana hramului și alte icoane ale praznicelor și ale sfinților, mergând în procesiune în incinta Sediului Episcopiei, cântând troparul hramului și troparul Duminicii Ortodoxiei.
La sfârșitul procesiunii a avut loc slujba rânduită pentru această duminică, după care fiecare din cei prezenți s-au închinat la toate icoanele și la sfintele moaște.
La procesiune au participat peste 2000 de persoane, printre care multe familii cu copiii.

Mai multe fotografii găsiți aici

Ortodoxia – dreapta-viziune a lui Dumnezeu-Omul

Duminica Ortodoxiei din acest an constituie un prilej de a ne aprofunda și de a intra mai adânc în detaliile și nuanțele credinței noastre, așa cum s-a definit și s-a formulat ea de-a lungul secolelor și în special la Sinoadele a toată lumea (sau ecumenice, adică ale întregii lumi locuite: oikos– casă; menein– a rezida, a rămâne).

Termenul ortodoxiaare multe și complexe semnificații, reprezentând deodată dreaptă-credință, dreaptă-înțelegere, dreaptă-opinie, dreaptă-slăvire, etc. Dacă toate acestea se referă la Dumnezeu, ortodoxieiîi corespunde pe planul vieții noastre concrete dreaptă-trăire, dreaptă-cinstire, dreaptă-reprezentare, dreaptă-cântare, dreaptă-nevoință (asceză). Dar la toate acestea se adaugă cea care a fost definită de părinții pustiei cea mai importantă dintre virtuți: dreapta-socoteală. Iar acesteia îi corespunde dreapta-viziune, adică dreapta-vederea lui Dumnezeu, de unde vine dreapta-viziunea ceea ce este Omul și toată facerea, gândirea, trăirea, grăirea, nevoința și toate expresiile credinței lui.

Pentru a înțelege mai bine, trebuie să ne gândim la un arhitect care proiectează casa pe care o are de construit. Dacăviziuneaasupra casei este strâmbă, atunci și desenul va fi deformat și produsul final va fi scâlciat… Dar și dacă are viziunea corectă asupra casei, dar uită să prevadă cele necesare pentru canalizare, rețeaua de electricitate, de încălzire, să prevadă ușile și geamurile la locurile și la măsurile potrivite, tot o casă incompletă va proiecta și va realiza…

Același lucru se întâmplă în noi și cu noi, dacă viziuneanoastră despre Dumnezeu, după al Cărui chip (eikona, în grecește) suntem zidiți și, mai ales, viziunea despre Dumnezeu-Omul (Iisus Hristos Care este de fapt ”modelul” – prototipul nostru) nu este cea dreaptă, adicăeste strâmbă sau fie și puțin știrbită. De aceea nu ne putem permite să ne întemeiem viziuneape închipuiri și imaginații ale minții noastre care îl facpe Dumnezeu după “chipul și asemănarea noastră”.

A avea dreapta-viziuneînseamnă a avea perspectiva lui Dumnezeuasupra Sa și asupra noastră. Iar această perspectivă la care îi corespunde viziuneacea adevărată ne-a fost și ne este dăruită de către Însuși Dumnezeu Care, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om. Dumnezeu nu a avut doar inițiativa de a se fi întrupat ci ne invită, prin cuvântul din Evanghelia acestei duminici, zicându-ne și nouă, ca și lui Ioan și Andrei care urmau sa-i fie ucenici: veniți și veți vedea(In. 1, 39) Și nu numai atât. Ci fiecăruia dintre cei ce cred în El ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat și Mântuitor, îi făgăduiește precum lui Natanael: mai mari decât acestea vei vedea. (…) Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veți vedea cerurile deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul Omului  (In. 1, 50).

La această făgăduință îi corespunde mărturia ucenicului celui iubit, Ioan, din prima sa epistolă adresată întregii biserici (soborniceascăsau catholică, în greacă fiind catholikin) în care spune: Ce era de la început, ce am auzit, ce amvăzutcu ochii noștri, ce am privit (contemplat) și mâinile noastre au pipăit,despre Cuvântul Vieții – și Viața S-a arătatși am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de vecicare era la Tatăl și s-a arătat nouă -, ce am văzut și am auzit vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos.(1 In. 1, 1-3).

Iată că viziuneade care pomeneam ni se împărtășește, adică vine în noi prin împărtășire, adică ea ne vine de la Dumnezeu, prin cei ce s-au împărtășit la rându-le din aceasta, dar și pe cale directă și nealterată, prin Dumnezeiasca slujireși în special prin Dumnezeiasca Liturghie (din care izvorăște toată lucrarea sfințitoare a Bisericii, Sfintele Taine și ierurgii) și care stă la temelia rugăciunii și a nevoinței noastre personale, hrănindu-le, curățindu-le și dându-le sens mântuitor. Așadar, Dumnezeu nu ne împărtășește de ceva “exterior” ci aduce înlăuntrul nostru viziunea Adevărului Său și, odată cu ea, Viața Sa și Harul Său cel sfințitor.

Astfel,prin vedereachipului lui Hristos, al Preacuratei Sale Maici, ale chipurilor sfinților, precum și prin  contemplareaîn icoane sau fresce a celor care s-au împlinit de Domnul pentru a noastră mântuire; prinauzireaglasului mereu proaspăt și actual al lui Dumnezeu care ni se adresează nouă din citirile Vechiului Testament și mai ales din cele ale apostolului și ale Evangheliei; prin atingereade Domnu, cu al Cărui Trup și Sânge ne împărtășim (clericii chiar pipăindu-l), noi cei de astăzi avem marea binecuvântare și marele privilegiu să facem să sălășluiască înlăuntrul nostru, ca apoi să lucreze și să străbată din noi spre înafară, această dreaptă-vederecare ni se dăruiește pe căile cele mai la îndemâna noastră – văzut, auzit, pipăit– la fel de proaspăt și de viu, ca și în cazul apostolilor și al celor contemporani cu Domnul. Dar ca și atunci, și acum, unii fac lucrătoare și alții ignoră sau resping acest mare dar pe care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos dorește să-l împărtășească cu fiecare dintre noi.

Duminica Ortodoxiei este, așadar, o binecuvântată și mântuitoare ocazie să ne socotim fiecare cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu familia, cu preoția, cu parohia și cu episcopia noastră, cu privire la măsura în care acest mare dar al dreptei-vederieste sau nu luat în seamă și este sau nu lucrător în noi, răzbate sau nu din noi și se traduce sau nu în dreaptă-trăire, dreaptă-cinstire, dreaptă-reprezentare, dreaptă-cântare, dreaptă-nevoință, și, mai mult, în dreaptă-credință, dreaptă-înțelegere, dreaptă-opinie, dreaptă-slăvireși, întru toate, prin dreaptă-socoteală.

Fie ca în fiecare dintre noi să sălășluiască această dreaptă-viziune și să nu rămână doar la nivelul unei “proiecții” pe peretele minții sau al închipuirii noastre, ci să ia chip în noi, devenind realitate, ca să se împlinească cuvintele Domnului Care spune, la sfârșitul evangheliei de la Luca: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).

Cu mântuitoare doriri în continuarea Postului celui Mare,

† Episcopul SILUAN

 al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

Sediul Episcopiei noastre, la Duminica Ortodoxiei,

24 martie, în anul mântuirii 2013 – Roma.

Sursa: Episcopia Italiei

Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; Un mic Documentar

Flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
Un documentar De vazut Neaparat

“Rugaciunea este o iarba de vindecare si de folos, dar, daca nu stim unde se cade s-o punem, nu vindeca boala noastra.” Sfantul Ioan Gura de Aur

Conferința ”Integrarea Românilor în Italia – între familie și muncă” la Roma

Conferința ”Integrarea Românilor în Italia – între familie și muncă” la Roma

 Vineri, 22 martie 2013, la orele 17.00, în cadrul Săptămânii Împotriva Rasismului, Preasfințitul Părinte Episcop Siluan a participat la Conferința ”Integrarea Românilor în Italia – între familie și muncă”, organizată de UNAR (Ufficio Nazionale Antidiscriminazioni Razziali / Oficiul Național împotriva discriminărilor rasiale) – din cadrul Președinției Consiliului de Miniștri, în colaborare cu Ambasada României în Italia.

Conferința a fost introdusă de domnul Marco de Giorgi, Director General al UNAR și de către doamna Oana Liscan, Secretar II la Ambasada Română din Italia.

 

În prima parte a întâlnirii, au conferențiat domnul Antonio Ricci, responsabil al Dosarului Statistic despre Emigrație, care a făcut o lectură socio-statistică a prezenței și a integrări românilor în Italia, doamna Nadia Văcaru, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza de la Iași, care a vorbit despre “Familia românească în străinătate – cu referire la Roma”, si doamna Mirela Videa, atașat pentru probleme de muncă și sociale la Ambasada Română din Italia, a prezentat problemele lucrătorilor români din Italia.

 

În partea a doua a avut loc o dezbatere la care au participat reprezentanți ai diferitelor asociații românești din Italia care au evocat aspecte pozitive și negative pe care le întâmpină românii în integrarea lor în Italia.

 

Concluziile dezbaterilor au fost trase, la invitația organizatorilor, în frunte cu domnul Franco Pittau, coordonatorul Dosarului Statistic despre Emigrație, de către Preasfințitului Părinte Episcop Siluan care a subliniat importanța studiilor și a mărturiilor prezentate, care ne permit să avem o imagine mai clară a realităților pe care concetățenii noștri le trăiesc în Italia. S-au evocat lucruri foarte frumoase și realități foarte dure și negative din viața românilor în Italia. Multe sunt lucrurile frumoase, multe sunt lucrurile neplăcute ce se întâlnesc în viața comunității noastre. Integrarea românilor în Italia este bună și superioară celorlalte comunități prezente în Italia, iar problema familiei (familia este un catalizator în procesul de integrare), devine foarte acută datorită sărăciei și a destrămării ei între Romania și Italia, problemă care se răsfrânge de foarte multe ori asupra copiilor. Este evident că procesul integrării este unul complex și care presupune trăirea și cunoașterea propriei identități, dar și cunoașterea propriilor drepturi și obligații, în contextul unei lumi aflate în criza și în care cei care angajează nu au totdeauna interesul de a respecta drepturile angajaților. S-a subliniat și faptul că integrarea românilor în Italia depinde mult de cunoașterea acestora, nu doar prin prisma cronicilor de ziar sau televiziune, adesea negative, ci mai ales prin prisma valorilor noastre personale și generale, poporul nostru fiind purtătorul unor minunate valori spirituale, culturale și de bogate tradiții populare care nu se pot reduce doar la “degustări de mâncare și băutură românească”. De aceea, în final, Preasfinția Sa a invitat pe organizatori să repete cu regularitate asemenea inițiative, iar pe reprezentanții comunității românești prezenți, să se angajeze la promovarea valorilor pe care le poartă în sine poporul nostru, astfel ca “sufletul românesc” și “sufletul italian” să se întâlnească și să-și împărtășească ce au ele mai bun. Aceasta e calea cea mai sigură pentru a înlocui discriminarea cu buna înțelegere și cooperarea spre binele comun.

Pentru ca cei ce citesc prezentul articol să aibă un tablou mai complet, amintim faptul că România are un primat, în Europa, în domeniul emigrației, peste 10 % din populația țării noastre aflându-se în țările Uniunii (în Italia, la sfârșitul anului 2012 erau, potrivit Eurostat, 1.072.342 de români înscriși la primării, iar acest număr este în creștere cu 20%, în ultimii doi ani, în ciuda crizei economice). 

 

La sfârșit, participanților li s-a oferit o broșură cu Drepturile Emigranților și o cartelă socio-statistică privind românii din Italia.

 

 

Mai multe fotografii găsiți aici

Sursa: Episcopia Italiei

Duminica Ortodoxiei

Duminica Ortodoxiei sau Duminica biruinţei Ortodoxiei este sărbătorită în prima duminică a Postului Mare. Instituită în secolul al IX-lea, această sărbătoare este închinată biruinţei dreptei credinţe asupra celor care nu cinsteau icoanele şi asupra tuturor ereziilor. 

Cultul icoanelor a luat un avânt deosebit odată cu pacea Bisericii decretată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi s-a dezvoltat organic timp de aproape patru secole. La începutul sec. VIII, în anul 726, împăratul bizantin Leon III Isaurul a poruncit ca icoanele să fie îndepărtate din biserici şi a interzis cinstirea acestora. O dură prigoană împotriva sfintelor icoane şi a celor ce le cinsteau cu evlavie a fost dezlănţuită de fiul acestuia Constantin V Copronimul, care a convocat un mare Sinod la Hieria (în Asia Mică, în 754), ce a formulat în chip limpede doctrina ereziei iconoclaste: icoanele erau identificate cu idolii, iar cinstirea icoanei lui Hristos era considerată o greşeală de natură hristologică (dogmatică). Erezia a continuat, într-o a doua fază, după anul 815, fiind biruită deplin abia odată cu moartea ultimului împărat persecutor Teofil, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci şi până astăzi ca Duminica Ortodoxiei.

Definiţia dogmatică a Sinodului al VII-lea Ecumenic

În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar cel care a fixat cinstirea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa.

La 3 octombrie 787, în şedinţa a VII-a a Sinodului al VII-lea Ecumenic de la Niceea, s-a citit definiţia dogmatică: Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care şi cea referitoare la sfintele icoane care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin S-a întrupat în realitate şi nu în aparenţă. Urmând calea împărătească, învăţăturile inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh, mărturisim cu toată convingerea şi claritatea că, precum semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa şi sfintele icoane demne de cinstire să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material şi să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase, veşminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân şi Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, ale Sfintei Maicii Sale, ale sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor şi drepţilor (…) căci, cu cât sunt mai des contemplate ca reprezentări biblice, cu atât mai mult este îndreptat credinciosul să-şi amintească de prototip, să-i urmeze exemplul, să-i acorde cucernică venerare prin manifestări pioase, fără a fi aceasta înţeleasă ca adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, căci acea venerare adusă semnului sfintei şi de viaţă făcătoarei Sfintei Evanghelii şi altor sfinte obiecte, adică prin tămâiere, aprindere de lumânări şi candele, cum ne învaţă vechea predanie, căci cinstea adusă icoanei se ridică la cel reprezentat în ea. Cine cinsteşte icoana cinsteşte persoana zugrăvită pe ea.

Mai multe informaţii privind cultul sfintelor icoane a oferit domnul Ionuţ Tudorie, lector al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: „La Niceea, în anul 787, răspunsul teologic este cel care pleacă de asemenea de la Întruparea lui Hristos. Reprezentarea în chip antropomorfic a lui Hristos este tocmai o întărire a realităţii Întrupării lui Hristos. Nu este o întrupare iluzorie, aşa cum spun dochetiştii, ci este o întrupare temeinică, reală, corectă şi o întâlnire perfectă între divinitate şi umanitate. Iar faptul că noi reprezentăm în chip iconic doar partea umană a lui Hristos nu este o distrugere a acestei unităţi între cele două firi ale în Hristos, ci este doar o încercare de a ne pune în faţă o reprezentare a Prototipului către care noi de altfel ne şi îndreptăm rugăciunile şi cultul special”. 

11 martie 843

La 4 martie 843, sinodul convocat la Constantinopol de patriarhul Metodie în timpul împărătesei Teodora condamna cele două sinoade iconoclaste de la Hieria (754) şi Constantinopol (815), confirma hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice şi aproba cultul icoanelor în Biserică. La 11 martie, în prima duminică a Postului Mare din anul 843, Metodie a fost întronizat patriarh al Constantinopolului, în prezenţa împărătesei Teodora şi a fiului ei minor, Mihail al III-lea, iar deciziile sinodului din 4 martie au fost proclamate în mod solemn. Este momentul când se instituie Duminica Ortodoxiei, ziua restabilirii cultului icoanelor.

Duminica Ortodoxiei trimite la faptul istoric petrecut la 11 martie 843, mai multe detalii aflăm de la părintele prof. univ. Sterea Tache, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti: „Face trimitere în primul rând la momentul în care Împărăteasa Teodora stabileşte data care a consemnat biruinţa învăţăturii creştine ortodoxe referitoare la icoane. De ce vorbim de biruinţă? Pentru că în secolele al VIII-lea şi al IX-lea s-a dus o luptă crâncenă între apărătorii icoanelor şi iconoclaşti, adică cei care voiau să le distrugă. Deci, ea marchează acest eveniment. Pe de altă parte Biserica a luat hotărârea ca sărbătoarea aceasta închinată Ortodoxiei să fie aşezată în prima duminică din Postul Mare, pentru a reaminti momentul istoric la care ne-am referit pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a reaminti eforturile tuturor celor care au luptat şi s-au jertfit, iar mulţi dintre ei şi-au dat chiar viaţa pentru păstrarea şi impunerea integrităţii credinţei noastre ortodoxe”.

Sărbătoarea Duminicii Ortodoxiei face trimitere însă şi la dimensiunea practică reprezentată de locul şi importanţa icoanelor în Biserica Ortodoxă.

„N-am putea să vorbim de o teologie ortodoxă autentică fără icoane. De ce acest lucru paradoxal pentru unii sau surprinzător? Pentru că învăţătura despre icoane este foarte strâns legată de hristologie. Icoana reprezintă faptul fundamental că Dumnezeu Cuvântul se întrupează. Deci, ia chip de om din iubire pentru oameni, pentru a-i ajuta pe oameni să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Icoana este locul unei prezenţe harice. Deci, puterea, harul, lucrarea sau energia, prezentă şi lucrătoare în trupul sfântului sau în Trupul Mântuitorului Iisus Hristos, câtă vreme a fost pe pământ se transferă, dacă vreţi, icoanei aşa cum se transferă moaştelor. Din cauza aceasta icoanele fac minuni”, a mai spus părintele profesor. 

Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual

Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual“.

Sursa: Basilica