Despre îngerul păzitor (Nesfinţii Sfinţi, din „Proloage)

Îngerii păzitori nu numai că ne insuflă gânduri bune pentru veşnica mântuire, ei ne apără realmente în împrejurările vieţii. Cuvântul „păzitor” nu este deloc o alegorie, ci experienţa preţioasă a multor generaţii de crestini. Nu în zădar Biserica ne învaţă, spre exemplu, în rugăciunile pentru cei ce călătoresc, să li cerem Domnului deosebita purtare de grijă a îngerului păzitor. Când avem nevoie de deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu, daca nu în călătoriile pline uneori de primejdii neprevăzute?

Cu vreo treisprezece ani în urmă, am fost la mănăstirea Pecerska din Pskov cu enoriaşul nostru, Nicolae Sergheevici Leonov, profesor universitar de istorie, general-locotenent al serviciului de informaţii, cu care mulţi ani de zile am participat la realizarea emisiunii de televiziune „Russkii dom”. Acolo, Nicolae Sergheevici a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu părintele Ioan (Krestiankin), care nu numai că i-a produs o impresie deosebită, dar, precum însuşi Leonov a mărturisit, l-a ajutat foarte mult cu rugăciunile sale.

Nicolae Sergheevici iîn anii aceia doar intrase în viaţa Bisericii şi avea multe întrebări. M-a rugat îndeosebi să-i explic învăţătura  Bisericii despre lumea îngerilor, despre îngerii păzitori. Eu m-am străduit destul de mult, dar, cu toată delicateţea lui Nicolae Sergheevici, am simţit că era dezămăgit de explicaţiile mele neiscusite. Îmi era ruşine dar nu-mi rămânea decât să-mi pun nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu.

Era vară. De la Mănăstirea Pecerska la Moscova am plecat dis-de-dimineaţă, conduşi de părintele Ioan. Drumul era lung şi înainte de plecare i-am rugăt pe mecanicii de la garajul mănăstirii să inspecteze maşina şi să toarne ulei la motor.

Şi am luat-o la goană pe drumul pustiu. În timp ce conduceam, ascultam cu atenţie povestirea lui Nicolae Sergheevici despre una dintre lungile lui deplasări. Nicolae Sergheevici făgăduise mai demult să-mi povestească despre aceea ce i se întâmplase în acea deplasare. În toată viaţa mea nu am întâlnit un povestitor mai interesant ca Nicolae Sergheevici. Întotdeauna îl asculţi ţinându-ţi răsuflarea. Şi aşa a fost şi de data aceasta.

Dar, deodată, mi s-a năzărit un gând ciudat, că tocmai atunci, în clipa aceea, ni se va întâmpla ceva ieşit din comun. Maşina mergea în ritmul ei obişnuit şi nimic, nici aparatele, nici mersul regulat al automobilului, nici mirosurile din maşină nu dădeau semnale de alarmă. Cu toate acestea, mă simţeam din ce în ce mai îngrijorat.

— Nicolae Sergheevici, se pare că se întâmplă ceva cu maşina, am spus eu, hotărându-mă să-l întrerup pe tovarăşul meu de drum.

Leonov, care era un şofer foarte priceput, cu mulţi ani de experienţă, ascultând şi el cu atenţie motorul, m-a încredinţat că totul era în ordine. Cu toate acestea, neliniştea mea inexplicabilă nu trecea, ci, dimpotrivă, sporea cu fiecare secundă.

— Probabil că trebuie să ne oprim, am spus eu într-un sfârşit.

Nicolae Sergheevici Leonov a examinat iarăşi cu atenţie aparatele. A ascultat atent zgomotul motorului şi, uitându-se mirat la mine, a repetat iarăşi că din punctul lui de vedere nu aveam de ce să ne alarmăm. Totuşi, când i-am spus a treia oară, complet tulburat că trebuia să ne oprim, Nicolae Sergheevici a fost de acord.

Doar ce am franat şi de sub capota maşinii au început să iasă rotocoale de fum negru.

Am sărit amândoi din maşină. Am deschis capota şi din motor au izbucnit flăcări. Nicolae Sergheevici şi-a luat sacoul de pe scaunul din spate al maşinii şi a început să stingă cu el focul. Când fumul s-a împrăştiat, ne-am dat seama care era problema. Mecanicii de la mănăstire turnaseră ulei la motor, dar uitaseră să închidă capacul, care se afla deja lângă acumulator. Uleiul cursese prin deschizătura tot drumul peste motorul încins, dar, din pricina vitezei mari, fumul şi mirosul treceau pe sub roţile maşinii, şi noi, având geamurile închise, nu simţeam nimic. Înca un kilometru sau doi de mers şi totul s-ar fi terminat tragic.

După ce am readus maşina la o stare normală de funcţionare, întorcându-ne încet la mănăstire, l-am întrebat pe Nicolae Sergheevici dacă mai avea nevoie şi de alte explicaţii cu privire la îngerii păzitori şi participarea lor la soarta noastră. Nicolae Sergheevici mi-a răspuns că pentru ziua aceea fusese de ajuns şi că-şi însuşise pe deplin acea lecţie de dogmatică.

Extras din Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 209-211

Motanul (Nesfinții Sfinți)

Ce să mai zic, la noi oamenilor le place să îi judece şi să îi critice pe preoţi. De aceea, pentru mine a fost ceva cu totul neaşteptat când odată, pe vremea când slujeam încă la Mănăstirea Donsk, a venit la mine un enoriaş de-al nostru cu numele Nicolae şi mi-a spus:

– Acum am înţeles: cei mai buni, mai mari, mai răbdători şi mai minunaţi oameni din lume sunt sunt preoţii!
Eu m-am mirat şi l-am întrebat ce anume i-a insuflat asemenea gânduri.

Şi Nicolae a răspuns:

– Eu am un motan. Foarte bun, inteligent, frumos. Dar are o ciudăţenie: când eu şi soţia mea plecăm la serviciu, el se furişează în patul nostru şi, iertaţi-mă, îşi face nevoile acolo. Am încercat prin toate mijloacele să-l dezvăţăm: l-am rugat stăruitor, l-am pedepsit, dar în zădar. În cele din urmă, am construit o adevărată baricadă în jurul patului. Dar când m-am întors acasă am văzut baricada împrăştiată în toate păţile, iar motanul se furişase din nou în pat şi îşi făcuse acolo nevoile. M-am înfuriat atât de tare, încât l-am prins şi pur şi simplu l-am bătut! Motanul s-a supărat atât de tare, încât s-a băgat sub scaun, s-a aşezat acolo şi a început să plângă. De-adevăratelea! Pentru prima dată am văzut aşa ceva, îi curgeau lacrimi din ochi. În timp ce motanul plângea, a venit soţia mea şi s-a repezit la mine:

„Nu-ţi este ruşine? Mai eşti şi ortodox! Nici macar nu discut cu tine, dacă nu te pocăieşti la preot pentru fapta ta sălbatică, josnică, necreştinească”.

Nu mi-a rămas altceva de făcut şi mă mustra şi conştiinţa, aşa că în dimineaţa următoare am mers la mănăstire să mă spovedesc. Şi m-a spovedit egumenul Gleb. Am stat la rând şi i-am povestit tot.

Părintele Gleb, un egumen foarte bun, de vârsta a doua, venit de la Lavra Sfintei Treimi, slujea temporar atunci la Mănăstirea Donsk. De obicei, el stătea la spovedanie sprijinit de analog şi, proptindu-şi barba în pumn, asculta păcatele enoriaşilor. Nicolae i-a destăinuit amănunţit şi sincer trista lui întâmplare. Şi s-a străduit să nu ascundă nimic, aşa că a vorbit mult timp. Iar când a sfârşit, părintele Gleb a tăcut puţin, a oftat şi apoi a spus:

– Mda…Desigur, n-a ieşit bine! Dar ce nu am înţeles eu: acest copt* învaţă la universitate? Ce, ei nu au acolo cămin?

– Care copt? a întrebat Nicolae.

– Păi, cel care stă la voi, despre care mi-ai povestit acum.

– Şi atunci am înţeles – şi-a încheiat Nicolae istoria – că părintele Gleb, care era surd de-o ureche, ascultase smerit timp de zece minute aiureala mea despre motanul care, nu ştiu de ce, stă la noi în apartament şi îşi face nevoile în patul nostru, pe care l-am snopit în bătaie şi care s-a furişat sub scaun, s-a aşezat acolo şi a început să plângă…Şi atunci am înţeles că cei mai mununaţi şi de nepătruns, cei mai răbdători şi mai mari oameni din lume sunt preoţii noştri.

–

* Copt – reprezentatnt al vechii civilizaţii egiptene; în limba rusă „motan” se traduce prin „kot”, iar egumenul Gleb înţelese „copt”.

Extras din Arhimandritul Tihon Șevkunov Nesfinții Sfinți și alte povestiri, Editura Egumenița, 2013, pg. 360-363

Părintele Spiridon Mikraghiannanitul, psaltul aghiorit (+ 10 mai 2015)

În zorii zilei în care Biserica îi prăznuia pe cei doi frați din Tesalonic și luminători ai slavilor, Sfinții Chiril și Metodie, orașul Tesalonic se despărțea de un fiu de-al său cu care, pe bună dreptate, se mândrește. Vocea dulce-glăsuitoare a părintelui Spiridon Aghiannanitul de la Coliba Gherasimilor de la Sfânta Ana, de acum încolo va cânta, lăudând pe Dumnezeu, împreună cu cetele Bisericii celei din ceruri.

Vrednicul de pomenire Gheronda Spiridon s-a născut la Tesalonic din părinți de origine din Asia Mică, numele său civil fiind Gheórghios Rahónis. La Tesalonic a urmat cursurile școlii primare și gimnaziale, iar între 1968 și 1969 a urmat cursurile Athoniadei. După numai un an avea să fie tuns în monahism în obștea părintelui Gherasim Imnograful de la Schitul Sfânta Ana Mică, coliba Adormirii Maicii Domnului.

A dus lupta cea duhovnicească alături de mari duhovnici, mari personalități ale Sfântului Munte, precum Gheronda Gherasim, Marele Imnograf al Bisericii celei Mari a lui Hristos, Bătrânul Dionisie Duhovnicul și Gheronda Mitrofan. În 1998, după trecerea la cele veșnice a acestora, Părintele Spiridon a devenit Bătrânul Colibei Adormirii Maicii Domnului. Din aceeași obște a făcut parte și Înaltpreasfințitul Nichifor, Mitropolitul Africii Centrale.

Obștea înființată de Gheronda Gherasim Imnograful (numită, de aceea, a Gherasimilor), a fost mereu caracterizată de ospitalitate, de care dădea dovadă față de toți pelerinii care treceau pe acolo, precum și față de toți cei cu care intrau în contact. Această tradiție a fost dusă mai departe de către vrednicul de pomenire Gheronda Spiridon.

Este demn de menționat faptul că, de-a lungul timpului, s-au creat relații apropiate între obște și mulți arhierei, dintre care amintim: Înaltpreasfințitul Mitropolit Pavlos al Veriei, Înaltpreasfințitul Mitropolit Gheórghios de Kítros, Kateríni și Platamós, Înaltpreasfințitul David de Grévena, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Dimitrie al Liddiei.

Mulțumită vocii cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat din plin, dar și datorită studiilor muzicale pe care le-a făcut, părintele Spiridon a devenit unul dintre cei mai cunoscuți psalți în lumea monahală de astăzi. A fost invitat de nenumărate ori să înfrumusețeze slujbele de priveghere de la Mănăstirile, Schiturile și Colibele atonite. Învățând alături de mari personalități ale muzicii psaltice atonite contemporane, și predând această muzică monahilor și părinților atoniți mai tineri, el a fost puntea care a legat, cu succes, tradiția veche de prezent și de viitor.

Vrednicul de pomenire Gheronda Spiridon a ajuns la sfârșitul vieții după o îndelungată luptă cu cancerul – care i-a produs mare suferință, dar, pe care, l-a înfruntat cu mult curaj și bărbăție – făcându-se, și prin aceasta, pildă pentru cei care s-au aflat în preajma sa.

Luni, 11 mai, la orele 15.00, la Schitul Sfânta Ana, a avut loc slujba de înmormântare a vrednicului de pomenire, Bătrânul Spiridon Aghiannanitul.

Odihnește, Doamne, cu drepții, pe adormitul robul tău, Spiridon monahul

Viaţa nu este „agăţare” și nici oportunism – cuvânt pentru fete

Marele vostru vis este un bărbat frumos, cu maşină scumpă şi modernă, cu portofelul plin, care să vă scoată la petreceri şi să vă ajute să promovaţi într-o „carieră artistică” – toate acestea, şi multe altele, aprind imaginaţia tinerelor fete. Nu trece mult şi se iveşte şi ocazia! Iată un tânăr sau un om mai bătrân, cu maşina corespunzătoare, care te invită la o plimbare… La început refuzi sau te prefaci că refuzi. După aceea, prinsă în mrejele cuvintelor lui frumoase, te şi trezeşti alături de el şi începe „aventura”…

La început, de obicei toate sunt bune şi frumoase. Ai parte de bani, de promisiuni, sau poate chiar te ajută să-ţi împlineşti anumite visuri. Dar deodată, într-o dimineaţă, te trezeşti în mijlocul problemelor. Fie ai rămas însărcinată şi ai fost părăsită, fie ai fost înşelată, fie ai căzut în capcana drogurilor sau a comerţului cu carne vie etc. şi nu mai există cale de scăpare, orice ai face. Unele dintre voi ajung să-şi ia singure viaţa. Altele, din acel moment înainte, încep o viaţă obscură, plină de tragism.

Copiii mei, cu siguranţă nu tot ce străluceşte este aur. Nu poţi cuceri viaţa prin astfel de salturi, prin şiretlicuri, prin superficialitate şi plăceri de moment. Viaţa cere înţelepciune, un suflet puternic şi o inimă arzătoare, care va primi şi va oferi dragoste adevărată şi va făuri vise înalte şi pline de idealuri. Să nu vă înşele vreun „caz” de care aţi auzit voi, în care o anumită fată a „agăţat un tip” şi pe spatele lui s-a îmbogăţit sau a făcut carieră. Aceasta este doar o capcană care duce în cele din urmă la autodistrugere. Viaţa nu este „agăţare”, nici oportunism. Nu vă lăsaţi înşelate. Viaţa este o luptă eroică. Tocmai de aceea are o valoare inexprimabilă şi veşnică… Cuceriţi-o! Este dinaintea voastră. Este în voi. Răul şi binele încep din interiorul vostru. Alegeţi, cu orice sacrificiu, binele, ca să aveţi un viitor adevărat. Vă doresc lucrul acesta din tot sufletul!

(Părintele Timotei Kilifis, Tinerețe curată, tinerețe frumoasă, Editura Egumenița)

Sursa: Doxologia.ro

Dacă este inima smerită şi înfrântă mare e mila lui Dumnezeu

– Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

– Fraţii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat şi Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viaţă bună, ca să meriţi într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar. Şi sunt sfinţi. Dar şi-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită şi înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost – iertaţi-mă că vă fac o confidenţă – eram în pădure, în pustie, şi am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Şi încercam un act de smerenie în faţa lui Dumnezeu, că “sunt nimic”…În sfârşit, mă forţam. Şi-am fost eliberat. Şi am zis – citind din Vieţile Sfinţilor – am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate, lupii: Mare mai e un om smerit în faţa lui Dumnezeu! M-am încurajat foarte mult şi am  văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea mai puţin smerit decât toţi oamenii de pe lumea asta.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului,  1996,  pp. 95-96)

Să-ți iubești vrăjmașii înseamnă să fii liber

Mitropolitul de Sisanios și Siatísta, într-o discuție despre tradiție și cultură cu scriitorul și analistul politic Iorgos Karampeliás, abordează subiecte sensibile precum relațiile interumane. Mitropolitul își prezintă experiența personală în acest sens. În ceea ce privește tradiția, el atrage atenția asupra faptului că putem primi ceva nou, ”din afară”, fără însă a le desființa pe ”ale noastre”.

Mitr. Pavlos: Cândva am avut niște încercări în viață, în așa măsură încât mi-am zis că voi părăsi parohia, dar, pentru că de multe ori obișnuiesc să vorbesc cu mine însumi, mi-am zis:

Tu, în afară de faptul că ești creștin, ești și preot. Hristos, pe Care zici că Îl slujești, a zis să îi iubim și pe vrăjmași. Îi consideri deci pe aceștia dușmanii tăi? Atunci trebuie să îi iubești. Taci și mergi mai departe!”. Așa mi-am zis…

Ce înseamnă ”taci și mergi mai departe”? Înseamnă să continui să faci lucrarea pe care o făceai, iar pe cei care ți se împotrivesc, fie din cauza discursului, fie a ideologiei, să îi accepți, pe toți. La un moment dat, cineva a fost nevoit să îmi mărturisească: ”Da, am văzut că sunteți tolerant față de toate ideologiile”. Îi spun: ”Da, sunt tolerant, pentru că eu nu cred în nici o ideologie. Pentru mine contează persoana, nu ideologia. Putem să fim prieteni, putem să dialogăm? Eu nu te ponegresc”.

Așadar, în acest caz am urmat această linie. ”Și pe acești oameni”, mi-am zis, ”îi vei pomeni la liturghie”. Și la un moment dat, pe neașteptate, fără să se întâmple ceva în exterior, am simțit înlăuntrul meu o incredibilă libertate care, Slavă Domnului, nu m-a părăsit nici până astăzi. O libertate incredibilă… Dintr-o dată am constatat că problema e la mine, nu la ceilalți, pentru că dacă te iubesc pentru că mă iubești, dacă te apreciez pentru că mă apreciezi, dacă te respect pentru că mă respecți, nu fac nimic special. Tu mă lovești, eu dănțuiesc. Pot să dănțuiesc în ritmul meu? Atunci mă simt liber și Îl slăvesc pe Dumnezeu pentru asta, pentru că atunci am înțeles și sensul cuvintelor Lui: ”să îi iubești și pe vrăjmașii tăi”, care înseamnă de fapt să fii liber, înseamnă să nu te constrângă nimic.

Așadar, nu trăim închiși într-un ghetto, trăim azi într-o epocă multiculturală. Da, de ce nu, să trăim… Însă, ce văd? O subapreciere a identității noastre care se manifestă de fapt chiar prin agresarea identității celuilalt. Cine își iubește locul de baștină și simte o dragoste nobilă față de cultura și față de tradiția sa, îl primește și pe celălalt cu dragoste, pentru că, de pildă, atunci când spun că o iubesc pe mama mea, nu îmi adeveresc dragostea urându-le pe celelalte mame, ci, dimpotrivă, prețuind și dragostea celorlalți față de mamele lor. Așadar, faptul că îmi iubesc patria nu înseamnă că îi urăsc sau îi disprețuiesc pe ceilalți. Ci pot să îi prețuiesc pe ceilalți, pot să apreciez aventura celui care pleacă din țara sa pentru o viață mai bună, așa cum plecam și noi altădată, de altfel. Așadar, de ce trebuie să fie la mijloc acest ”anti” și să nu fim cu adevărat împreună? Și cu adevărat să îi primim cu dragoste pe oameni.

Astăzi am citit niște știri care mi-au confirmat poziția, iertați-mă, este vorba despre condițiile de viață din Amigdaléza*. Atunci când m-am împotrivit ca în mitropolia mea să se înființeze un astfel de centru pentru străini, motivul nu era pentru că nu vroiam străini în mitropolia mea, ci pentru că aveam încredințarea că spațiul propus, despre care știam ce este și ce posibilități avea, urma să devină o gheenă de oameni. Și le-am spus: ”Creați condiții și voi veni și eu să îi slujesc pe acești oameni. Dar în aceste condiții pe care le aveți în minte și spunând că: în douăzeci de zile toate să fie gata, pentru numele lui Dumnezeu, nu, nu sunt de acord”.

Așadar, simt personal că acest mod de viață pe care mă întemeiez, mă face să mă bucur de ceea ce sunt și să mă pot bucura și de ceilalți oameni, chiar și de dușmani, impropriu spus dușmani, pentru că în ce mă privește nu există dușmani, tocmai pentru că nu cred în nici o ideologie. Desigur, cei care credeau într-o ideologie anume mă considerau dușmanul lor, chiar dacă eu le eram prietenos.

Prin urmare, deci, simt o bogăție, asta simt, asta are tradiția noastră, putem să primim din afară, dar fără să le respingem pe-ale noastre. Zilele trecute am fost în Cipru și înainte de un eveniment, de o conferință pe care urma să o țin, am văzut o frumoasă formație de muzică tradițională, cu doi preoți interpretând la instrumente și fiica unuia dintre ei cânta; am ascultat preafrumoase cântări despre căsătorie, despre eros, despre dragoste, și mi-am zis: ”Unde s-a pierdut toată această bogăție? Și cum de am înlocuit această frumusețe, această contemplare a persoanei celuilalt, cu șlagărele lacrimogene de azi? Astea nu-s cultură. Dacă întreaga noastră tradiție a pus în versuri și muzică această frumusețe, de ce trebuie acum să o arunc la gunoi? Ca să par contemporan? Contemporan cu cine? Nu cumva țara noastră suferă tocmai din cauza acestei modernități și postmodernități? Și pun o întrebare pe care am pus-o la Mantoúdi, în insula Evia – atunci, cu grevele muncitorilor etc. – am pus atunci o întrebare: ”Economia este pentru om sau omul, devenit impersonal, întreține economia?”. Și acest lucru îl observ și astăzi. Astăzi încercăm să menținem cifrele și să îi sacrificăm pe oameni, să sufere oamenii, să se sinucidă oamenii, însă noi să avem ca unic scop cifrele.

Nu asta am făcut și din ceea ce numim azi educație? Azi nu mai putem vorbi despre educație în țara asta, pentru mine s-a terminat cu educația. Pentru că educația nu se ocupă de inteligența elevului, ci de persoana lui. Și ce am făcut, ce este astăzi liceul la noi? Ceea ce ați face și dumneavoastră sau eu dacă ne-am pune computerul în față și am începe să-l încărcăm cu informații, asta face astăzi școala. Asta face liceul: încarcă mintea copiilor cu informații, cu materie. Dar copiii, în zilele noastre, se confruntă cu probleme înfiorătoare pe care nici nu puteți să vi le închipuiți. Și îndrăznesc să spun asta, pentru că de 40 de ani trăiesc în mijlocul copiilor ca profesor, catehet și preot. Deci, vorbesc despre lucruri pe care le știu și mă gândesc: ”Bine, bine, la acest copil se gândește oare cineva? Îi pasă cuiva de persoana lui?”.

La un moment dat Ministerul Educației, în urmă cu niște ani, a lansat un slogan: ”elevul înainte de toate ”. Totuși, nicăieri elevul nu se află pe primul plan. Doar inteligența lui este avută în vedere și se uită că ceea ce numim educație medie, așa cum am trăit-o noi într-o tradiție mai veche, trebuie să se ocupe de persoana elevului, de personalitatea lui, de caracterul lui, pentru că un om care are diplome, dar nu este în stare să dăruiască un zâmbet copiilor lui, iertați-mă, pentru mine acel om este un eșec.

Așadar, nu înțeleg de ce a ajuns cultura noastră, și Iorgos a folosit aici și o expresie în acest sens: ”imitativă și parazitară”. De ce imitativă? De ce să imit? Asta înseamnă că am încetat să produc, am încetat să creez. Și nu spun că voi rămâne blocat în trecut, dar îmi voi trage din el inspirația pentru viitor, pentru azi, pentru epoca noastră. Și sunt foarte multe lucruri pe care aș putea să vi le spun…

I.G.: Nu am să vă las eu să le spuneți pe cele multe…

Mitr. Pavlos: Nu le voi spune atunci, mă opresc aici.

Sursa: http://pemptousia.ro

2008 – 2015 7 Ani de Slujire Binecuvântată

Foto: Andrei Nicolae

Anul acesta se împlinesc șapte ani de la intronizarea primului episcop ortodox român în Italia în persoana PS Părinte Episcop Siluan, care a avut loc la Luca în 8 mai 2008. Cu acest prilej deosebit, cu mulțumire Lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite în acești ani, Episcopia Ortodoxă Română a Italiei organizează mai multe evenimente după cum urmează:

Vineri 8 mai: Va avea loc, la Sediul Episcopiei din Via Ardeatina 1741, Dumnezeiasca Liturghie începând cu orele 09:30. Va sluji IPS Arhiepiscop și Mitropolit Iosif de la Paris împreună cu ierarhii din Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi din Lazio și din alte regiuni ale Italiei.

Sâmbătă 9 mai: Va avea loc Dumnezeiasca Liturghie la Amalfi (Piazza Duomo), unde se află o parte din moaștele Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, ocrotitorul României. Cu această ocazie Centrul de Pelerinaje Sfinții Apostoli Petru și Pavel organizează un pelerinaj special pentru parohiile din Eparhie. După Dumnezeiasca Liturghie, săvârșită de IPS Arhiepiscop și Mitropolit Iosif, precum și ceilalți ierarhi ai Mitropoliei, preoții însoțitori ai grupurilor de pelerini și toți creștinii vor avea bucuria de a se închina la racla cu moaștele Sfântului Apostol Andrei care au fost aduse la Amalfi în ziua de 8 mai 1208. La întoarcere se vor deplasa la Salerno unde se vor închina la mormântul Sfântului Apostol și Evanghelist Matei (Piazza Alfano I).

Duminică 10 mai: Va avea loc Dumnezeiasca Liturghie la Catedrala din Termoli (Vicolo VI Duomo) care adăpostește moaștele Sfântului Apostol Timotei. Va sluji PS Părinte Episcop Siluan împreună cu PS Părinte Episcop Timotei al Spaniei și Portugaliei, înconjurat de preoți și credincioși din regiunile Umbria, Marche și Abruzzo. La sfârșitul Liturghiei toți cei prezenți se vor închina la moaștele Sfântului Apostol Timotei, de la aflarea cărora se împlinesc 70 de ani.‎

Sfântul Efrem și Întemnițatul Suedez

Numele meu este T. M. în prezent locuiesc în Suedia, desi sunt grec de origine. Cu doisprezece ani in urma am fost învinuit de o crima pe care nu am savarsit-o si am fost condamnat la trei ani de închisoare. M-au închis într-o celula întunecoasa, în care am stat vreme de cinci luni, asteptand judecarea recursului, care a fost stabilit pentru ziua de vineri, 18 decembrie a anului 1981. In noaptea dinspre joi spre vineri m-am trezit pe neasteptate pe la ora trei, am tresarit si, fara sa fi reusit macar sa-mi dau seama ca deja nu mai dormeam, am sarit în picioare. Inaintea mea statea un om si îmi zambea. El era descult, îmbracat într-o haina alba, înalt si slab, avand o barba deasa si capul neacoperit, iar ochii sai erau albastri, senini si blanzi.

Eu l-am întrebat în suedeza:

– Cine esti?

El mi-a zambit din nou si mi-a raspuns în limba greaca:

– Maine la judecata vei fi eliberat.

Atunci eu am repetat:

– Cine esti? De unde stii aceasta?

Iar el mi-a zis din nou cu un suras pe buze:

– Maine vei fi în libertate.

Fiind coplesit de uimire, eu m-am întors sa vad daca era deschisa usa. Aceasta era zavorata. Atunci mi-am indreptat iarasi privirea catre oaspetele meu si în clipa aceea s-a petrecut un lucru pe care nu voi putea sa-l uit pana la sfarsitul zilelor mele: silueta acestui om s-a ridicat în coltul cel de sus al celulei si acolo a disparut. Eram încredintat ca am devenit martorul unei minuni pe care a savarsit-o Mantuitorul Hristos. Apoi, dupa ce m-am însemnat cu semnul Crucii, am adormit.

In dimineata urmatoare am fost dus la tribunal. Acolo am petrecut cateva ceasuri si iata ca, în cele din  urma, judecatorul s-a ridicat si a rostit:

– Sunteti liber.

Eu am cazut în genunchi, mi-am facut semnul Sfintei Cruci, apoi am iesit din cladirea Curtii de Apel. I-am sunat pe parinti ca sa le spun ca am fost eliberat. Spre marea mea uimire, ei stiau deja despre aceasta. „Cum? Cum ati aflat?” – am exclamat eu atunci. Ei mi-au raspuns ca le-a vestit despre aceasta sora mea, care se rugase în ajun Preacuviosului Efrem în Manastirea de la Nea Makri.

Am sunat-o pe sora mea. Ea mi-a istorisit cum a mers joi seara la manastirea Sfantului Efrem ca sa se roage pentru mine; acolo, în timp ce se ruga ea a simtit ca Sfantul Efrem a auzit-o si eu voi fi eliberat. Atunci i-a sunat pe parinti si le-a povestit despre aceasta, despre evenimentul care avea sa se întample abia în ziua urmatoare. Lucrul acesta a fost cu atat mai uimitor, cu cat nici unul dintre ei nu cunostea data în care avea sa aiba loc judecarea recursului.

Cu cateva zile mai tarziu sora mea mi-a trimis prin posta o icoana cu chipul Sfantului Efrem si o carte despre dansul. L-am recunoscut îndata în icoana pe oaspetele meu cel învaluit în taina. In scurt timp am ajuns în Grecia si am mers de îndata la Manastirea sa ca sa-i multumesc Sfantului pentru mila pe care mi-a trimis-o Dumnezeu printr-însul.

T. M., Stockholm, 1981, Suedia

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de lângă localitatea Nea Makri).

Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:

“I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:

– Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?

Sfântul nu-și pierde bărbăția.  Se roagă:

– Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.

Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii:

– Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.

Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.

Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: “Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”

Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară.

În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:

– Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…

Și i-a arătat cu mâna:

– Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.

Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:

– Cu multe, foarte multe cuie.

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.

De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).

Lupta cu ispita

Un tânăr monah a mers odată la Avva Zosima Karulitul şi a spus:
– Părinte, mă confrunt cu o ispită.
– Copilul meu, i-a răspuns el, ispite sunt peste tot. Chiar când dormi sau mănânci, ispita e prezentă. Aminteşte-ţi ce se spune în Pateric: «Ia ispita şi nimeni nu se va mântui».
În felul acesta, monahul ce se lupta a fost mângâiat.
Un ascet a trăit 17 ani pe un vârf de munte, expus la soare şi frig. Şi altul, 40 de ani nu s-a întins niciodată pe pat. Dormea pe un scăunel sau pe un scaun, şi aceasta numai pentru scurt timp. El a consumat mai mult petrol pentru lampa sa, decât apa pe care a băut-o. Şi putea să citească inimile oamenilor ca pe o carte deschisă.