Sfântul Dionisie Athonitul, ctitorul Mănăstirii Dionisiou (1316-1388)

Sfântul Dionisie s-a născut în anul 1316 în Korisò din Kastoriá. De mic îşi dorea schima monahală, iar când a început a-i creşte barba, a plecat în Athos, sub ascultarea fratelui său după trup, Sfântul Theodosie, care era stareț la Mănăstirea Filotheou. Acolo a fost hirotonit diacon și preot, și-a completat cunoștințele prin studiu, strălucind în obște prin virtuțile sale.

Dorința sa pentru liniște l-a făcut să se retragă din mănăstire și să se ducă într-o peșteră din partea de sud a Muntelui Athos, care se numește Micul Athon. Acolo a trăit în fericire, într-o asceză preaminunată, fără a gusta mâncare gătită vreme de trei ani de zile (1347-1350).

Renumele său, de trăitor asemenea îngerilor, a atras alături de el mulți iubitori de virtute. Pentru toţi aceştia s-a dovedit un model, un exemplu şi izvor a tot folosul. De asemenea, mult ajutor primeau şi mulți laici care veneau la spovedanie.

Odată, pe când făcea priveghere, a avut o descoperire dumnezeiască, în urma căreia a hotărât să înființeze o mănăstire. Pentru aceasta, a plecat să-l întâlnească pe fratele său Theodosie, care devenise Mitropolit în Trapezunt, și împreună au mers la Împăratul Alexie al III-lea Comneanul, care i-a primit cu onoruri și cu mulțumire a dat bani, dând şi hrisov pentru noua mănăstire (1375), cu o singură cerință, aceea de a i se pomeni numele. Mănăstirea s-a construit în anul 1380 și a fost închinată Sfântului Ioan Botezătorul, dar astăzi este cunoscută sub numele ctitorului ei. După ce au distrus-o pirații, Dionisie s-a dus din nou în Trapezunt, pentru a treia oară, cerând noi ajutoare. Acolo l-a găsit moartea, pe care o aflase mai dinainte. Moaștele lui au săvârșit multe minuni.

În Mănăstirea Cuviosului Dionisie se află hrisovul Împăratului și icoana Preasfintei Născătoare a Imnului Acatist al Buneivestiri. Viața Sfântului a fost scrisă de Ieromonahul Mitrofan, iar slujba lui se află în codexul Mănăstirii. O slujbă nouă i-a scris monahul Gherasim Mikragiannanitul.

Pomenirea lui se cinstește pe 25 iunie, a doua zi după praznicul Mănăstirii, Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, chiar dacă adormirea lui întru Domnul a avut loc pe 25 februarie.

Sursa: Pemptousia.ro

Dragostea adevărată înseamnă să ne rugăm și să împărtășim durerea aproapelui

„Cel ce a cucerit această cetăţuie” a nepătimirii îi iubeşte pe toţi oamenii la fel şi „nu deosebeşte pe cel evlavios de cel neevlavios”, scrie Cuviosul Nichita Stithatul. Pe deasupra, ne învaţă Sfântul Marcu Ascetul, omul nepătimitor suferă şi se roagă pentru aproapele său: „Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri, căci, chiar dacă nu pentru el, e dator totuşi să aibă necazuri pentru aproapele” (Sfântul Marcu Ascetul).

La fel ne spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Cel care aleargă spre nepătimire şi spre Dumnezeu, socoteşte pierdute toate acele zile în care n-a fost ocărât”. Ceea ce vrea să demonstreze Sfântul Ioan Scărarul prin această zicere a sa este că unul ca acesta nu numai că nu se tulbură când este ocărât şi defăimat de oameni, ci e mâhnit chiar şi atunci când nu e criticat sau dispreţuit. O astfel de aşezare lăuntrică arată purificarea inimii de patimi, chiar de cele tăinuite.

În general, omul nepătimitor este plin de darurile Duhului Sfânt. El se aseamănă unui copac plin de fructe minunate – roadele Duhului Sfânt, care sunt virtuţile. Când Sfinţii Părinţi vorbesc despre virtuţi, ei nu le consideră drept acte etice de sine stătătoare, ci ontologice. Altfel spus, virtuţile nu sunt pur şi simplu fapte bune sau valori abstracte, ci personale – deşi, fireşte, ele nu sunt puse în lucrare ca şi cum ar fi autonome.

Dragostea înseamnă comuniune cu dragostea cea adevărată, care este Hristos Însuşi; pacea nu este o entitate abstractă, ci este Hristos Însuşi; acelaşi lucru se aplică şi dreptăţii şi celorlate virtuţi. În măsura în care omul nepătimitor a dobândit comuniunea cu Hristos, e firesc ca virtuţile lui Hristos să devină şi virtuţile sale proprii.

(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 351-352)
Sursa: Doxologia.ro

Războiul cel mare al gândurilor

Pentru monahi, tăcerea este o virtute. Dar uneori, cuvintele lor pot fi de folos oricărui suflet doritor de mântuire și sunt o mărturisire a dragostei lui Dumnezeu. Iar monahii sunt cei mai îndreptăţiţi şi datori să vorbească despre lucrurile şi lucrările lui Dumnezeu în lume şi prin oameni.

Într-o mănăstire, lupta e mai din scurt. Eşti în prima linie şi trebuie să fii foarte atent la orice mişcare. Monahul Paisie de la Pângărați ne-a spus că războiul cel mare este cel al gândurilor. Căci cum să facă diavolul tulburare în obşte? Ispitește pe unul și urmărește să-l lovească pe celălalt unde îi găsește punctul slab. „Eu, de exemplu, dacă nu-s atent și primesc niște gânduri, aș putea răni pe cineva care are o neputință, aș putea să nu-l ajut la ceva ce ar avea nevoie. Și dacă l-ai supărat pe aproapele, nici rugăciunea nu mai este cum ar trebui”.

Potrivit monahului, patimile din noi sunt foarte adânci, dar Dumnezeu ni le descoperă câte un pic, ca măcar să începem lupta cu ele. Dacă ni le-ar arăta din prima cât de mari sunt, ne-am descuraja. Și cu cât ne luptăm, cu atât ele ni se descoperă în profunzimea lor. De unele nu suntem noi vinovați, fiindcă le primim în zestrea genetică, de la părinți.
Sursa: Doxologia.ro

SFÂNTUL LUCA AL CRIMEEI – DOCTOR FĂRĂ-DE-ARGINŢI ŞI MĂRTURISITOR AL ORTODOXIEI ÎN PRIGOANA COMUNISTĂ

Pe 11 iunie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Luca, Arhiepiscopul Crimeei şi Simferopolului, om de ştiinţă valoros şi vestit, profesor de chirurgie, apreciat în lumea medicală pentru descoperirile sale, dar şi un mare propovăduitor şi pătimitor pentru dreapta credinţă în vremea stăpânirii bolşevice din Rusia.
Sfântul Ierarh Luca s-a născut în familia lui Felix Voino-Iaseneţki, în Kesţ, Crimeea răsăriteană, pe 27 aprilie 1877, şi a primit din botez numele Valentin. Credinţa sa a fost înrâurită de apropierea Lavrei Peşterilor (familia se mutase în Kiev), precum şi de o Sfântă Scriptură, primită cu prilejul absolvirii liceului. Avea un mare talent artistic, precum şi dorinţa de a şi-l cultiva, însă asupra acestuia a predominat dorinţa sa de a-i ajuta pe ţăranii săraci din jur, aşa că s-a înscris la cursurile şcolii medicale din Kiev, pe care a absolvit-o în 1903.
În 1904, războiul ruso-japonez l-a adus pe Valentin în Orientul Îndepărtat ca şi chirurg. Acolo îşi va întâlni viitoarea soţie, Anna Vasilievna Lanskaia. S-au căsătorit şi au avut patru copii. În acest răstimp, Valentin s-a specializat în operaţiile chirurgicale oftalmologice, împreună cu anestezia locală şi tratarea infecţiilor piogenice (care au devenit mai târziu pentru el un subiect de studiu). Valentin avea şi o credinţă uriaşă pentru acele vremuri grele – familia sa găzduia lunar o maică de la mănăstirea Fiodorovski, şi mergea regulat la biserică. El refuza să opereze fără să se roage mai înainte în faţa unei icoane a Maicii Domnului din sala de operaţie, şi apoi să-l însemneze pe pacient cu iodină, în semnul crucii. La un moment dat, oficialităţile comuniste au dat jos icoana; atunci, Valentin a refuzat să mai opereze până ce icoana nu va fi aşezată la locul ei. După puţină vreme, soţia unui oficial al Partidului a avut nevoie de operaţie, şi l-a cerut în mod anume pe Valentin. El însă s-a ţinut neclintit de hotărârea sa. Atunci, autorităţile s-a supus cererii sale, au aşezat la loc icoana, iar el a intrat în sala de operaţie.
Soţia lui Valentin s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a murit prematur. Deşi Valentin şi-a plâns mult soţia, a izbutit totuşi să vadă mâna Domnului ce-l călăuzea chiar şi-n aceste clipe grele – Dumnezeu i-a trimis o infirmieră care să-l ajute cu creşterea copiilor, şi l-a chemat la preoţie. Făcând ascultare de Arhiepiscopul Innochentie, Valentin a răspuns degrabă acestei dumnezeieşti chemări, fiind hirotonit diacon pe 26 ianuarie şi preot pe 2 februarie 1921. Apoi, fiindcă în acele vremuri de prigoană Biserica ducea lipsă de păstori, părintele Valentin s-a supus chemării norodului şi a intrat în monahism (a luat numele Luca, după Sfântul Evanghelist pe care-l urma în lucrarea apostolească şi de tămăduitor al trupurilor şi sufletelor), fiind hirotonit episcop.
Era o perioadă foarte grea pentru Biserica Rusă, care era atacată şi de-a dreapta, de zeloţi şi fanatici, precum şi de-a stânga, de guvernarea atee şi „biserica vie” pe care o odrăslise. Din pricina mărturisirii credinţei sale, în ciuda uriaşelor sale realizări medicale şi ştiinţifice, Sfântul Luca a fost aruncat în temniţe, chinuit şi surghiunit vreme de 11 ani, prin Siberia şi alte locuri cumplite.
Virtuţile, luptele şi realizările Sfântului Luca sunt copleşitoare. Acest arhiereu plin de har a izbutit să redeschidă multe biserici închise de comunişti, a dat naştere unor lucrări teologice de mare profunzime, i-a întărit pe credincioşi şi a adus pe mulţi alţii la Ortodoxie. Pe lângă toate acestea, dragostea, iscusinţa şi dăruirea sa pentru pacienţi au salvat mii de vieţi (îndeosebi ale soldaţilor răniţi în război), iar tehnicile sale medicale au câştigat multe premii ştiinţifice, fiind preţuite de colegii săi chirurgi decenii la rând. După o viaţă de realizări medicale şi lupte duhovniceşti în mărturisirea dreptei credinţe, Sfântul Luca a trecut la Domnul pe când se afla în scaunul de Arhiepiscop al Simferopolului, pe 11 iunie 1961.
Uimitoarele virtuţi ale Sfântului Luca, precum şi nemărginita sa dragoste pentru Domnul şi aproapele au întărit din preaplin turma credincioşilor în acele vremuri grele, ale statului ateu. După moartea sa, Partidul Comunist s-a folosit de propagandă şi de intimidare pentru a zădărnici izbânzile sfântului arhiepiscop, dar dragostea şi dăruirea copleşitoare ale credincioşilor au năruit aceste uneltiri. Deşi s-a vrut ca procesiunea de îngropare să ţină doar câteva minute, fără cinstiri şi cântări bisericeşti, ea s-a sfârşit după ore bune, căci credincioşii s-au aşezat în jurul dricului şi l-au împiedicat să gonească spre cimitir. Un stol uriaş de porumbei a urmat în chip minunat cortegiul, de la biserică până la cimitir.
Pe 17 martie 1996, osemintele Sfântului Luca au fost dezgropate, în prezenţa a aproape 40.000 de oameni. Moaştele sale răspândeau o mireasmă negrăită, iar inima sa rămăsese nestricată, ca o mărturie a marii iubiri pe care a avut-o pentru Hristos şi aproapele său. După trei zile, pe 20 martie, moaştele sale au fost mutate în Biserica Sfintei Treimi. În noiembrie 1995, Biserica Ucraineană l-a canonizat ca sfânt, hotărâre încuviinţată de întreg sinodul Patriarhiei Ruse la 25 mai 1996. Semnele sfinţeniei sale s-au arătat şi prin darul facerii de minuni, cu care Dumnezeu l-a proslăvit pe sfântul Său.
„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”, îi scria Sfântul Luca fiului său. Prigoanele, calomnierile, suferinţele, păţaniile de necrezut, anchetele istovitoare, întemniţările, torturile, deportările, exilările – chipul lui sfinţit şi viaţa mucenicească – au multe de oferit creştinului zilelor noastre. Ca mulţi dintre noi, el s-a aflat în faţa dilemei de a-L alege pe Hristos şi a urma căii Sale pătimitoare sau de a urma duhului acestui veac, căldicel, care fuge de suferinţă, de jertfă, de mărturisire – şi, în cele din urmă, de dragoste. Însă „Dumnezeu dragoste este, şi cel ce rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru dânsul” (I Ioan 4:16); fiindcă a ales acel „singur lucru care trebuieşte” (Luca 10:42), Domnul l-a numărat în ceata sfinţilor pe Sfântul Ierarh Luca, a cărui pildă să ne învrednicim toţi a o urma, pentru rugăciunile sale.

Troparul Sf. Ierarh Luca, glasul al 3-lea

„Nou sfânt al Mângâietorului te-a arătat pe tine, Luca, harul, în vremuri de necazuri şi prigoană, că bolile ca un doctor le-ai tămăduit şi sufletele ca un păstor le-ai călăuzit, Părinte cinstite, pildă călugărilor şi mirenilor, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.”

„Am iubit pătimirea, fiindcă minunat curăţeşte sufletul!”

„Cuvinte ale vieţii veşnice” rostite de Sfântul Luca

„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.
„De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”
„Niciodată nu vor afla mângâiere în necazuri cei ce n-o caută unde trebuie. Unde să căutăm mângâiere în necazuri? Despre aceasta Sfântul Proroc David spune: «De la Domnul e mântuirea mea» (Ps. 61:1). Fericiţi cei ce află mângâiere adâncă în rugăciunea fierbinte, care ţâşneşte din inimă, în împărtăşirea duhovnicească cu Dumnezeu!”

Cele din urmă cuvinte ale Sfântului Luca

„Copiii mei, cu mare stăruinţă vă îndemn, înarmaţi-vă cu pavăza dată de la Dumnezeu, ca să vă puteţi păzi de uneltirile diavolului. Nici nu vă închipuiţi ce viclean este. Nu trebuie să luptăm cu oamenii, ci cu stăpâniile şi puterile, adică duhurile rele. Aveţi grijă! Diavolului nu-i este de folos să gândească şi să simtă cineva că îi stă aproape. Un vrăjmaş ascuns şi necunoscut e mai primejdios decât unul văzut. O, cât de mare şi de groaznică e oastea dracilor! Fără de număr este hoarda lor întunecată! Neschimbată, neobosită, zi şi noapte căutând a ne face să cădem pe noi, toţi cei ce credem în numele lui Hristos, să ne ademenească pe calea necredinţei, a vicleniei şi a necuviinţei. Aceşti vrăjmaşi nevăzuţi ai lui Dumnezeu au ca singur rost, zi şi noapte, nimicirea noastră. Însă nu vă temeţi, luaţi putere din numele lui Iisus!”

Grupaj realizat de Radu Hagiu
Articol apărut în nr. 17 din “Familia Ortodoxă”

Cocalarul și vinul sfințit

Pentru cine crede ca Patericul nu se mai scrie si azi, pentru cine crede ca teologia inseamna interpretare “spirituala” de idei sau vehiculare de notiuni de ordin religios si nu relatare a minunii pe care Dumnezeu continua si azi sa o savarseasca in oameni, iata o stire care ii poate suprinde. Lectura cu folos!

“Mădălin a fost pentru mine tipul clasic de cocalar de Bucureşti: un ins certat cu şcoala şi cu bunul simţ, care trăgea la fiare în sălile de sport pentru a-şi umfla muşchii, cu o ceafă groasă pe care straturile de grăsime se revărsau unele peste altele, plin de ghiuluri pe degete şi lanţuri de aur la gât, îndrăgostit nebuneşte de manele. Când făcea grătarele pe balcon scotea casetofonul pe geam şi-i dădea pe Adi Minune şi Vali Vijelie la maximum, înnebunindu-i pe vecini cu muzica de mahala şi cu mirosul de mici.

Când m-am mutat în cartierul Militari apartamentul mi-a fost spart de trei ori în jumătate de an, iar o vecină mi-a şoptit că banda lui Mădălin a fost implicată în cele trei spargeri. Cei mai mulţi vecini se temeau de el, căci pe unii i-a bătut şi i-a tăiat cu cuţitul. În ciuda sesizărilor la poliţie el era de neatins, iar reclamanţii se trezeau imediat cu maşinile sau apartamentele sparte, cu copiii maltrataţi ori nevestele hărţuite. Am înţeles că poliţia era neputincioasă în faţa lui abia la a treia sesizare, când poliţistul de proximitate m-a luat de-o parte şi mi-a spus să o las mai moale cu nemulţumirile dacă vreau să nu o păţesc mai rău.

Mădălin era stăpânul zonei, peştele celor mai multe prostituate din cartier şi organizatorul celor mai multe activităţi comune: el repartiza locurile de parcare, el stabilea cine şi când are dreptul să joace fotbal pe terenul şcolii de vis-a-vis, el stabilea care este temperatura optimă în apartamente şi toate reparaţiile şi acţiunile de modernizare a blocurilor din jur depindeau în totalitate de voinţa lui.

După ce mi-a spart a treia oară apartamentul a trebuit în mod firesc să-mi cumpăr altă mobilă. Întâmplarea a făcut ca în momentul descărcării camionului cu mobilă să dau de Mădălin şi de oamenii din banda lui chiar în faţa blocului. Făcându-mă că nu ştiu că ei mi-au spart apartamentul şi că ei ştiu de sesizările mele la poliţie împotriva lor, i-am rugat să mă ajute să urc mobila pe scări pâna la etajul 6, promiţându-le că-i cinstesc pe măsură. Pe cei din banda lui i-a pufnit imediat râsul şi mă aşteptam să reverse asupra mea o serie de înjurături, dacă nu şi o ploaie de pumni şi lovituri. Dar Mădălin le-a spus serios, în mod neaşteptat:

– Haideţi băieţi să-l ajutăm pe dom` profesor.

Odată aranjată mobila în casă, am scos o damigeană de vin de la ţară şi nu m-am lăsat până nu i-am îmbătat. După ce vinul şi-a făcut efectul şi limbile s-au dezlegat, ei au recunoscut că mi-au spart apartamentul, dar mi-au promis că nu vor mai face acest lucru cu mine şi chiar mi-au spus că îmi vor da înapoi o serie din lucrurile mele pe care n-au putut să le vândă la talcioc. Tot bând şi povestind vrute şi nevrute, râzând cu ei şi arătându-mi simpatia faţă de stilul lor de viaţă, am ajuns după câteva ore să devenim apropiaţi. Abia ţinându-se pe picioare, Mădălin s-a ridicat solemn şi a decretat:

– Dom` profesor e de-acum fratele meu şi tre` să spuneţi tuturor băieţilor că cine nu-l tratează ca pe fratele meu va avea de-a face cu pumnul lui Mădălin.

Simpatia lor faţă de mine nu a dispărut nici după ce aburii alcoolului s-au evaporat. Zilele următoare mi-au oferit cel mai bun loc de parcare din spatele blocului, lucru care m-a îndatorat şi m-a făcut să-i mai invit o dată la un pahar de vin. Promisiunea lor a rămas bătută în cuie şi deşi multe apartamente au mai spart în zonă şi chiar în blocul nostru, de apartamentul meu nu s-au mai atins niciodată şi chiar mi-au adus înapoi un costum, câteva cărţi şi două lenjerii furate în spargerile anterioare. Mă salutau zgomotos cum mă vedeau şi le răspundeam la fel, deşi mi-era jenă de vecinii care se uitau la mine cu severitate, bănuind că m-am băgat în banda lor.

De mai multe ori veneau la uşa mea şi-mi cereau ba o bormaşină, ba cricul de la autoturism, ba să vorbesc la câte-o şcoală cu directorul să nu-l exmatriculeze pe câte-un golan minor din gaşca lor. Mădălin a devenit celebru pe plan internaţional, apărându-i poza în cea mai cunoscută revistă americană de turism, pentru că s-a nimerit să bată la uşa mea tocmai când aveam invitat acasă pe directorul acelei reviste americane; povestindu-i cum l-am cunoscut şi cum m-am împrietenit cu hoţii, jurnalistul a fost impresionat de amestecul neobişnuit dintre “cei buni” şi “cei răi”, dintre interlopi şi universitari, făcând din relaţia noastră subiectul unui interesant articol.

Cu vremea întâlnirile noastre s-au rărit, iar eu am început să lucrez mai intens la teza de doctorat despre puşcării. Într-una din vizitele mele de documentare la penitenciarul Rahova am dat nas în nas cu Mădălin. Fusese arestat pentru că spărsese casa liderului Partidului Social-Democrat din sectorul 6. Era deja şmecher – cel mai înalt grad în ierarhia informală a deţinuţilor şi unul din cei mai influenţi puscăriaşi. Discuţiile cu el m-au lămurit asupra multor fenomene sociale care se petrec în închisori şi graţie lui deţinuţii şi gardienii au vorbit liberi despre o serie de subiecte tabu şi mi-au povestit numeroase cazuri neobişnuite, pe care le-am prezentat în câteva povestiri, articole şi studii de caz. Am reuşit să obţin de la conducerea administraţiei centrale a puşcăriilor autorizaţia să-l angajez în proiectele mele de cercetare, iar munca să-i fie recunoscută oficial şi scăzută din pedeapsă. Cu această autorizaţie am mers cu el ca asistent de cercetare în multe din închisorile patriei, iar ajutorul lui a fost atât de important încât teza mea de doctorat a fost una din cele mai bune lucrări susţinute în ultimii ani la Universitate, iar cartea mi-a fost tradusă imediat în SUA, devenind vreme de 4 luni cea mai bine vândută carte de sociologie. Acest succes a contat decisiv la cererea lui de eliberare condiţionată, el reuşind să iasă din puşcărie cu 2 ani înainte de termen.

Eliberarea lui a fost un eveniment pe care banda lui trebuia să-l serbeze cu fast, spre timorarea vecinilor. În spatele blocului s-au întins mesele pline cu bucate, iar grătarele sfârâiau continuu pentru a asigura fripturile şi micii pentru toţi cocalarii zonei. Însuşi Adi Minune şi Vali Vijelie au venit şi au cântat la această petrecere, iar versuri precum: “puşcărie, puşcărie / urâtă mi-ai fost tu mie” ori “n-ai venit la vorbitor / curvo, vezi că te omor” au răsunat până târziu în noapte. Mădălin m-a pus în capul mesei alături de el şi le-a cerut maneliştilor să compună pe loc o serie de cântece pentru mine. “Dom` profesor eşti deştept / i-ai tras pe gabori în piept” a fost refrenul cel mai cântat în acea seară ca omagiu adus mie – eliberatorul lui Mădălin.

În a doua seară m-am trezit cu el la uşa apartamentului meu. Venise să-mi vorbească despre planurile lui, despre loviturile pe care voia să le dea şi despre modurile în care vedea reorganizarea bandei lui de tâlhari. Era plin de optimism şi avea chef de băutură. Am scos din cămară un vin mânăstiresc adus de la Muntele Athos de un prieten. A băut bidonul de 2 litri pe nerăsuflate, mi-a mulţumit pentru ajutor şi a plecat să se culce. De-atunci nu l-am mai văzut. Fratele lui mi-a spus că a doua zi s-a dus la biserică – lucru neobişnuit pentru el. S-a spovedit şi apoi a plecat la mânăstirea Neamţ să se călugărească.

Banda lui şi-a continuat activitatea la fel cum şi-o continuase şi în timpul detenţiei lui, dar mai puţin agresivă, mai puţin zgomotoasă. O parte din membrii ei au plecat după integrarea României în Uniunea Europeană în diverse ţări la furat. Cei rămaşi s-au băgat în politică şi i-am văzut în campaniile electorale alături de Traian Băsescu – idolul absolut al lui Mădălin şi al întregii bande. Între timp eu m-am mutat din acel bloc din cartierul Militari, iar amintirea lui Mădălin se ştergea tot mai mult din memoria mea, lăsând locul altor evenimente şi personaje mai actuale.

În săptămâna patimilor din acest an am fost la Muntele Athos împreună cu câţiva prieteni. La izvorul tămăduirii am întâlnit un pustnic român care vorbea câtorva pelerini cu înflăcărare despre Fecioara Maria. M-am apropiat să-l ascult şi eu. Călugărul care mă însoţea mi-a şoptit că cel care vorbeşte este pustnicul Varsanufie, un cucernic capabil să vadă în oameni trecutul, bolile sau dorinţele lor. Varsanufie a fost cel care l-a gonit pe Traian Băsescu afară din Muntele Athos anul trecut. Când a aterizat pe helioportul de la mânăstirea Marea Lavră, cei mai mulţi călugări români s-au apropiat să-l vadă, să-l audă şi să dea mâna cu presedintele României, mai ales că venise cu o donaţie importantă pentru cele mai multe schituri şi chilii româneşti. Dar Varsanufie i-a strigat să plece, căci a făcut un legământ cu necuratul şi are întotdeauna doi draci în spatele lui. Toţi călugării au făcut atunci câţiva paşi înapoi, iar stareţul Marii Lavre i-a spus lui Traian Băsescu că nu îl poate găzdui peste noapte dacă pustnicul a văzut aşa ceva în jurul lui.

L-am privit cu atenţie – era un om foarte slab, cu părul lung prins într-o coadă, cu o barbă pe care şi-o mângâia cu nişte degete foarte lungi şi subţiri. Se diferenţia de ceilalţi călugări şi preoţi întâniţi pe muntele sfânt prin corpul extrem de slab şi ochii foarte pătrunzători. S-a întors spre grupul nostru să ne cuprindă şi pe noi cu privirea. Se uita pe rând la fiecare dintre noi şi ne spunea câteva vorbe care ne amuţeau prin exactitatea lor: unuia i-a spus că degeaba a încearcat să aibă copii în ultimii 10 ani, căci dorinţa i se va împlini abia peste alţi 3 ani (“ce e scris să apară peste 13 ani, atunci va apare şi orice-ai face nu vei reuşi să scurtezi termenul”). Altuia i-a spus că va continua să-şi înşele nevasta cu secretara lui încă un an, după care se va potoli. Unui prieten i-a descris cu exactitate accidentul de maşină pe care l-a avut în urmă cu un an şi jumătate.

Când a ajuns în dreptul meu m-am aplecat cu smerenie să sărut mâna acelui sfânt, aşa cum făcuseră şi cei dinaintea mea, dar el nu m-a lăsat. M-a privit în ochi şi m-a întrebat:

– Dom` profesor, nu mă recunoşti?

Abia după accentul cu care mi-a vorbit (diferit de cel cu care a vorbit celorlalţi pelerini) mi-am dat seama că Varsanufie este aceiaşi persoană cu Mădălin. Ceafa groasă şi tunsă scurt era acum înlocuită cu o ceafă subţire acoperită de un păr lung, degetele butucănoase pline de inele şi ghiuluri erau acum subţiri şi golaşe, lanţurile de aur de la gât erau înlocuite de un şnur de care avea agăţată o icoană despre care călugărul însoţitor mi-a spus că e o icoană a Fecioarei Maria venită pe mare direct lângă chilia lui, făcătoare de minuni, de care nu se dezlipeşte de câţiva ani.

– Mădălin? – l-am întrebat nesigur.

– Varsanufie acum, mi-a răspuns.

M-a rugat să aştept să dea binecuvântarea tuturor pelerinilor. L-am urmărit cu o curiozitate sporită, nevenindu-mi să cred în transformarea unui cocalar în sfânt. După ce prietenii mei şi ceilalţi pelerini din grup s-au depărtat, am pornit să ne plimbăm amândoi pe munte, bucuros de revederea neaşteptată.

– Ştiam că ai să vii, mi-a spus el. Te-am chemat în toate rugăciunile mele să-ţi mulţumesc că mi-ai deschis ochii.

– Despre ce vorbeşti? – l-am întrebat. Despre experienţa noastră prin puşcării?

– Nu dom` profesor, ci despre schimbarea pe care ai făcut-o în mine după eliberare. Ţii minte că mi-ai dat să beau atunci o sticlă de vin mânăstiresc? N-am putut să dorm toată noaptea. Maica Domnului mi-a apărut în faţa ochilor şi mi-a spus să renunţ la stilul meu de viaţă şi să merg în calea Fiului Ei. M-a cutremurat atât de mult încât a doua zi m-am dus să mă spovedesc pentru prima oară în viaţă. Preotul mi-a spus că mă aştepta, că şi lui i-a apărut Fecioara Maria care i-a spus să-mi îndrepte paşii spre mânăstire. Am fost întâi la Neamţ, iar după ce am primit numele Varnufie am venit pustnic aici. M-am mutat în chilia pustnicului Visarion, care murise recent – o peşteră săpată în stâncă lângă mare. Într-o noapte marea a devenit dintr-o dată agitată, iar o lumină mare ieşea din ea până la cer. Am fugit la ţărm şi am văzut că lumina însoţea o icoană care se îndrepta spre mine. Am înnotat până la ea fără să mă tem de marea agitată şi am adus-o în chilia mea. A doua zi am pus-o în schitul Prodromu dar când am ajuns la mine în chilie ea era agăţată de-asupra patului. De-atunci o port mereu cu mine şi ea m-ajută să văd în oameni bolile şi nefericirile lor, minciunile şi greşelile vieţii lor.

Am stat ore întregi ascultându-l. Analfabetul de altă dată devenise acum un cucernic studios. Vorbea despre scrierile Sfinţilor Părinţi cu o siguranţă pe care n-am întâlnit-o nici la cei mai docţi profesori. Limbajul elevat, cuvintele alese cu grijă, smerenia şi bunătatea luase locul argoului de cartier, aroganţei şi violenţei din trecut. O schimbare atât de profundă nu am întâlnit până acum la nici un alt om.

La despărţire m-a rugat să duc ceva acasă. Mi-a dat 7 sticle de vin şi mi-a spus să dau câte una fiecărui membru al bandei lui: lui Jean Haiosu, lui Neluţu Schiopu, lui Fane de la etajul 4, lui Sile şmenaru, lui Vasea de la parter, lui Gigi Bale Lungi şi lui Adiţă Frumuşelu.

Ajuns în Bucureşti am mers direct în vechiul meu cartier la cocalarii din fosta lui bandă, lăsându-le câte o sticlă de vin cu rugămintea să o bea în prima zi de Paşti. M-au primit cu bucurie şi mi-au cerut mai multe informaţii despre vechiul lor camarad. Le-am povestit despre întâlnirea cu el şi despre schimbarea constatată, după care ne-am despărţit.

Ieri însă sora lui Sile Şmenaru m-a sunat să-mi spună că toţi 7 au plecat spre Athos. Dacă şi ei se vor călugări mă gândesc foarte serios să aduc câteva tone de vin de pe Muntele Sfânt şi să dau câte o sticlă fiecărui cocalar din România. Aş face ţara mai frumoasă, infracţionalitatea s-ar reduce, iar manelele ar dispărea. I-am spus acest plan unui important lider politic, apropiat al Preşedintelui Traian Băsescu.

– Eşti nebun? – m-a întrebat el. Tu vrei să rămânem fără electorat? Scoate-ţi ideea asta din cap.”

Bruno Stefan,
Lector, Universitatea Politehnica Bucuresti
12 aprilie 2010

„Şapte ani de zile nu te-ai îndurat de mine, ci m-ai lăsat sub pământ. Să vii să mă scoţi!”

Preoteasa Chiriachi Ţituridu s-a născut în 1870 şi s-a căsătorit în 1890 cu Gheorghe Ţituridu, care a fost hirotonit preot şi a slujit în satul lor, Ţopli din Pont. Au dobândit şase fiice şi un fiu, care a murit de mic.

Preoteasa Chiriachi era simplă, foarte evlavioasă şi foarte milostivă. Suferea şi plângea când vedea nefericirea oamenilor. Avea întotdeauna deschisă uşa casei ei, locul în care cei săraci şi flămânzi găseau mâncare şi căldură, iar cei străini, loc de găzduire.

În anul 1903, părintele Gheorghe s-a mutat împreună cu familia sa în satul Atara sau Azanta din regiunea Sohum (Georgia). Era singurul preot din acel ţinut unde trăiau mulţi refugiaţi greci. Liturghisea, boteza, cununa şi citea bolnavilor rugăciuni. În casa sa îşi găseau scăparea zeci de refugiaţi care „nu aveau unde să-şi plece capul”. Preoteasa cea milostivă frământa neobosită, gătea şi îi hrănea pe săracii care îşi găseau scăparea la casa lor. Îi iubea şi îi mângâia ca pe copiii ei. Pentru că nu încăpeau toţi în mica lor căsuţă, a cerut părintelui Gheorghe să facă o casă de oaspeţi mare. Astfel, putea găzdui acolo până la o sută de persoane.

Evlavioasa preoteasă, în timp ce hrănea atâtea guri flămânde, ea însăşi postea în fiecare zi până la ceasul al nouălea din zi. Până la Vecernie nu mânca şi nu bea nimic. Mergea la biserică, lua anaforă şi apoi mânca. Carne sau alte mâncăruri de frupt nu mânca niciodată, ci doar verdeţuri şi fructe.

Odată, pe când trecea împreună cu părintele Gheorghe pe lângă cimitirul din Suhum, a cerut ca atunci când va muri să fie îngropată acolo. Preotul s-a mirat, fiindcă era tânără, având în jur de patruzeci de ani. Peste câteva zile, s-a îmbolnăvit şi a murit. Atunci au îngropat-o în acel cimitir, potrivit dorinţei ei.

La şapte ani de la adormirea ei, s-a arătat părintelui Gheorghe în vis şi i-a spus: „Şapte ani de zile nu te-ai îndurat de mine, ci m‑ai lăsat sub pământ. Să vii să mă scoţi!”. Acest vis l-a avut în repetate rânduri. Un monah de la Mănăstirea „Nova fon” din Tranda vedea în fiecare seară o lumină pogorându-se pe mormântul ei şi auzea o voce spunându-i: „Să vii la mormântul meu, ca să mă scoţi de acolo!”.

Într-adevăr, s-a săvârşit mutarea moaştelor ei şi atunci au văzut cu toţii osemintele ei curate, iar sub ele se afla apă. O bună mireasmă a umplut locul acela şi cu uimire au observat că mâna cea dreaptă, pe care purta verigheta, urechea şi inima ei erau nestricate, iar celelalte oseminte erau galbene ca ceara.

Mâna şi inima le-a luat călugărul din Tranda, pe când celelalte oseminte ale ei se păstrează la Sankt-Petersburg.

(Ieromonah Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, volumul I, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 44-46)

Pr. Arsenie Boca – Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu

Legea nestrămutată a dreptăţii lui Dumnezeu aduce peste capul tău ce ai adus şi tu peste capul aproapelui tău. Ce ai făcut ţi se va face; ce ai zis ţi se va zice; ce încarci pe altul ai să duci şi tu.

Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine cumpănă între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii, când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut.

196. Dumnezeu nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, – atotputernicie asupra căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, Care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.

Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.

197. Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. Îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade fără de veste urmărit de dreptate.

Extras din O sinteză a gândirii Părintelui Arsenie Boca în 800 de capete, Ioan Gînscă.

Cu cărbunii cei aprinși ai încercat?

O femeie se plângea preotului duhovnic că nu poate domoli nici cum vrăjmășia unei vecine. A încercat, zicea ea, cu multe celea, dar în zadar.

„Cu cărbunii cei aprinși ai încercat?” o întreabă Preotul. „Până la cărbuni încă n-am ajuns. Am încercat numai cu niște apă fierbinte”. „Stai, că nu ne înțelegem bine, grăi preotul. Eu nu înțeleg să opărești pe vecina ta, ori să-i dai foc, ci, uite, este vorba despre cărbunii cei aprinși despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel: „Preaiubiților! Nu întoarceți nimănui rău pentru rău. Dimpotrivă, de flămânzește vrăjmașul tău, dă-i lui pâine; de însetează, adapă-l pe el; că aceasta făcând, cărbuni de foc grămădești pe capul lui” (Romani 12, 17-20).
Ia încearcă și cu „cărbunii” aceștia și o să vezi că vei avea izbânda. Fratele meu! Ai încercat și tu cu acești cărbuni aprinși? Dacă nu, încearcă-i, te rog, în toate neplăcerile ce le vei avea de la aproapele tău.

Din Protosinghel Nicodim Măndiță, Oglinda duhovnicească

Mărturie Athonită „Charlie Charlie” – jocul cu demonii

„Charlie Charlie” este numele unui joc-superstiție care, inexplicabil, a întors internetul cu susul în jos în ultimele zile.

Hashtag-ul #CharlieCharlieChallenge a fost tweet-uit de peste 1,6 milioane de ori și, potrivit Washington Post, internauții caută zilele acestea pe Google „Charlie Charlie” mai mult decât orice alt nume din știrile de actualitate.

În ce constă jocul? Se trasează două axe perpendiculare pe o coală albă. În cadranele rezultate se scrie, pe rând, „da”, „nu”, „da”, „nu”. Apoi se așază două creioane, suprapuse peste cele două axe. Pasul următor este ca jucătorul să întrebe: „Charlie, Charlie, ești acolo?” și să adreseze o întrebare (de tipul „Îmi va muri un prieten curând?”, „Mă voi duce oare la bal anul următor?”). În timpul acesta, creionul de deasupra va indica spre un cadran sau altul. Totul se filmează apoi cu Vine și ajunge online.

De unde a apărut isteria „Charlie, Charlie”? S-ar părea că provocarea este o variație a unui joc pe care spaniolii îl practică de generații întregi, juego de la lapicera, și că totul ar fi pornit de la un reportaj din Republica Dominicană, care anunța că un liceu întreg a jucat acest joc „satanic” și câteva fetițe chiar sunt suspectate că ar fi posedate.

Așadar, întâi a fost social media dominicană, unde numeroși adolescenți au început să publice tweet-uri, postări pe Instagram și Vine-uri cu jocul respectiv. De pe Twitterul dominican până în cel de limbă engleză, jocul n-a avut de făcut un salt prea mare. Astfel, după ce o adolescentă din Georgia (SUA) a postat jocul pe Twitter, statisticile online au explodat.
Și fiindcă ne-am convins că este vorba limpede despre spiritism, să vedem care este învățătura Bisericii:

„Oamenilor care nu au cunoaşterea cea duhovnicească, vederea duhurilor cu ochii cei trupeşti le aduce pururea stricăciune, uneori mai mare, alteori mai mică. Aici, pe pământ, chipurile adevărului sunt amestecate cu chipuri ale minciunii (Sf. Isaac Sirul, Omilia 2), tot aşa cum într-o ţară binele este amestecat cu răul la un loc, tot aşa cum se întâmplă pe tărâmul alunecării îngerilor căzuţi şi al oamenilor căzuţi”.

„Omul care află duhurile cu simţurile poate fi înşelat cu lesniciune către a lui stricăciune şi pierzare. Dacă, în simţirea duhurilor, omul arată că are încredere în ele şi că nu le cunoaşte, acela va fi înşelat fără greş, va fi atras negreşit, acela va fi negreşit pecetluit cu pecetea înşelării, care nu este de priceput pentru cel gol de haina cunoaşterii, acela va fi pecetluit cu pecetea stricăciunii înfricoşătoare a duhului său; şi mai mult decât atât, putinţa îndreptării şi a mântuirii este adesea pierdută. Aceasta s-a întâmplat cu mulţi, foarte mulţi. S-a întâmplat nu numai cu păgânii, ai căror preoţi erau de cele mai multe ori în legătură nemijlocită cu dracii; s-a mai întâmplat nu numai cu mulţi creştini care nu cunosc tainele creştinismului şi din vreo pricină sau alta au intrat în legătură cu duhurile; s-a întâmplat cu mulţi ostenitori şi călugări care au aflat duhurile cu simţurile, fără să fi dobândit cunoaşterea duhovnicească a lor.

Intrarea dreaptă, după lege, în lumea duhurilor, este îngăduită numai de învăţătura şi lucrarea nevoinţei creştine. Toate celelalte mijloace sunt în afara legii şi oamenii trebuie să se lepede de ele căci sunt netrebnice şi primejdioase. Numai Dumnezeu este Cel Care îl duce pe ostaşul cel adevărat al lui Hristos, la cunoaşterea duhurilor. Când Dumnezeu călăuzeşte, nălucirile adevărului, în care se ascunde minciuna, se despart de adevăr; atunci i se dă ostenitorului, înainte de toate, cunoaşterea cea duhovnicească a duhurilor, descoperindu-i-se în amănunt şi cu hotărâre, însuşirile acestor duhuri. Numai după aceasta, unor sihaştri oarecare, li se îngăduie cunoaşterea duhurilor cu ajutorul simţurilor, prin care se întregeşte cunoaşterea lor primită prin duh”.

În concluzie, Episcopul Ignatie Briancianinov ne învaţă:

„Singura intrare dreaptă în lumea duhurilor este învăţătura creştină şi punerea întru lucrare a nevoinţei creştine. Singura cunoaştere dreaptă a duhurilor este urcuşul duhovnicesc şi desăvârşirea creştină”.

“Când vine vremea rânduită de Unul Dumnezeu şi care numai de El este ştiută, vom intra fără greş în lumea duhurilor. Vremea aceea nu este departe de fiecare dintre noi. Fie ca Atotbunul Dumnezeu să ne îngăduiască să ne petrecem viaţa pământească în asemenea chip, ca de-a lungul zilelor vieţii noastre să avem oprită legătura cu duhurile cele căzute şi să putem intra în legătură cu duhurile cele sfinte, aşa încât, pe această temelie, când vom ieşi din trup, să ne putem număra în rândul duhurilor celor sfinte, iar nu al celor căzute!”. Amin.
Sursa: Mărturie Athonită