Patriarhia Română condamnă atacul terorist de Ziua Naţională a Franţei

​Patriarhia Română condamnă atacul terorist de la Nisa, din 14 iulie 2016, act abominabil care a cauzat moartea a 84 de persoane şi rănirea a peste 100, printre care şi doi cetăţeni români.

Biserica Ortodoxă Română respinge orice formă de violenţă şi extremism care produce victime în rândul populaţiei nevinovate şi contribuie la instaurarea unui climat nefiresc de teamă, neîncredere şi nesiguranţă între oameni.

În aceste momente grele, ne rugăm pentru odihna sufletelor celor ucişi, însănătoşirea grabnică a celor răniţi şi ne exprimăm compasiunea şi solidaritatea cu poporul francez din nou greu încercat.

Biroul de Presă al Patriarhiei Române

IPS Mitropolit Iosif: „Cuplul bărbat-femeie, un dar al Raiului”

Franţa a devenit de curând a 14-a ţară care a legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex. Preşedintele François Hollande a promulgat legea, după luni de dezbateri politice şi proteste de stradă. Actul legalizează totodată adopţia pentru cuplurile de acelaşi sex. Înalt Preasfinţitul Iosif, Arhiepiscopul ortodox român al Europei Occidentale şi Mitropolitul ortodox român al Europei Occidentale şi Meridionale, ne-a oferit un interviu despre evoluţia concepţiei asupra vieţii umane care a condus la legalizarea homosexualităţii şi a adopţiei de copii de către persoane de acelaşi sex.

Înalt Preasfinţia Voastră, cum s-a ajuns la legiferarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex? Care este contextul spiritual, social, economic?

Din punctul nostru de vedere, modificarea legislaţiei în Franţa cu privire la căsătorie s-a efectuat în urma unui proces de lungă durată, al cărui început îl putem situa în epoca Iluminismului. La epoca respectivă, cei ce-şi dăduseră numele de „filosofi“, artizanii Enciclopediei, au dezvoltat teoria unei lumi şi a unei morale fără Dumnezeu. În inima acestei filosofii este ideea că fiinţa umană dispune de ea însăşi şi, în consecinţă, nu are de dat socoteală nimănui de ceea ce face cu propria sa viaţă, cu propria gândire şi în special cu propriul corp. În contextul spiritual, social şi economic în care trăiesc ţările Europei Occidentale, guvernat de principiul plăcerii şi de ideologia de consum, este de înţeles că se ajunge uşor la ideea că totul este permis din momentul în care individul găseşte satisfacerea propriilor aspiraţii, fie chiar egoiste.

Care sunt cauzele acestei evoluţii?

Evoluţia concepţiei asupra vieţii umane, care a condus, pentru moment, la legalizarea homosexualităţii şi a adopţiei de către persoane de acelaşi sex, se înscrie în mişcarea pretinselor „Lumini“ ale secolului al XVIII-lea, precum am spus mai înainte, şi în procesul de decreştinare sistematică a societăţii civile.

Acest proces s-a manifestat odată cu Revoluţia Franceză şi de-a lungul a trei secole de expansiune activă a gândirii libere în Franţa, în principal prin intermediul şcolii publice. Faptul că creştinii nu au ştiut să dezvolte, în ceea ce priveşte formarea preoţilor şi cateheza, o pastorală care să ţină cont de valoarea creştină a corpului uman a contribuit mult la triumful ideologiei hedoniste în cultura occidentală. Pe de altă parte, se pare că importanţa căpătată de chestiunea homosexuală este legată de criza foarte gravă pe care o traversează de o vreme încoace cuplul şi semnificaţia lui, pentru el însuşi şi pentru societatea civilă.

Care a fost reacţia clerului din Franţa, a oamenilor obişnuiţi, a tinerilor în urma legiferării căsătoriei între persoane de acelaşi sex?

Formele de reacţie, în Franţa, au fost diverse. Unii oameni, chiar pretinşi creştini, aderă la noua legislaţie sub pretextul modernismului, alţii sunt indiferenţi. Creştinii ortodocşi au fost primii care au amintit fundamentele antropologiei creştine şi au remarcat incompatibilitatea acesteia cu proiectul guvernamental. Începând cu ianuarie 2013, mai multe manifestaţii publice au adunat împreună creştini ortodocşi cu catolici şi cu unii reformaţi, precum şi cu musulmani şi francezi de confesiune iudaică. Manifestaţii favorabile noilor proiecte au avut de asemenea loc, mai puţin spectaculoase, şi au permis înţelegerea filosofiei care este în spatele noilor legi: ideologia plăcerii, concepţia anarhistă care nu vrea „nici Dumnezeu, nici stăpân“, gândire conform căreia, Dumnezeu neexistând, totul este permis etc. Este regretabil că manifestaţiile, şi unele, şi altele, au fost adesea foarte politizate, chestiunea noii legislaţii oferind motiv de contestare a guvernului şi a partidului de care aparţine. Astfel se pierde din vedere adevăratul interes al problematicii: binele omului şi mântuirea lui în lumea care va veni. În rest, creştinii nu se dovedesc mereu capabili de a susţine un discurs el însuşi creştin: luările lor de poziţie sunt adesea lipsite de baze biblice şi teologice, rămânând prizoniere ale unor puncte de vedere psihologice şi sociologice.

Cum privesc românii din Franţa şi din vestul Europei aceste răsturnări ale valorilor tradiţionale?

Românii din Franţa, unii dintre ei fiind şi cetăţeni francezi – ca şi cei ce se află în alte ţări ale Europei Occidentale -, au resimţit dintru început o adâncă suferinţă morală, conştientizând proiectul guvernamental francez şi consecinţele lui pentru fiinţa umană. Marea suferinţă a românilor s-a exprimat în parohiile noastre, fiind trăită în mod personal de fiecare credincios, dar şi în reflecţia comunităţii, în scrieri, luări de cuvânt, participări active şi numeroase la anumite manifestaţii publice. Şocul este mult mai mare pentru ei decât pentru francezii de origine, care asistă de secole întregi la lucrarea activă de decreştinare a ţării şi culturii proprii. Românii nu au ezitat să facă comparaţia cu ceea ce s-a întâmplat nu demult în propria ţară: expansiunea unei ideologii atee totalitare, prin metode asemănătoare, în special prin influenţa exercitată asupra copiilor. Vedem în egală măsură că anumiţi români sunt profund dezamăgiţi şi scandalizaţi de către o Franţă pe care o admirau şi a cărei criză morală şi culturală nu o percepuseră până acum. Supraestimaseră Franţa, nu observaseră că ideile care produc rău Franţei astăzi sunt aceleaşi cu cele care au făcut rău României după cel de-al Doilea Război Mondial.

În manualele franţuzeşti se învaţă deja teoria „genului“

Cum se reflectă aceste lucruri în învăţământ, în educaţie? Copiii sunt învăţaţi de mici că este normală căsătoria între cei de acelaşi sex?

Proiectul guvernului francez actual, asociat guvernului european, este acela de a permite triumful ideologiei republicane atee în cadrul şcolii. Unii gânditori nu-şi ascund bucuria de a vedea în sfârşit o ţară sau o Europă decreştinate; în fine, triumful celor fără Dumnezeu… În manualele franţuzeşti se învaţă deja teoria „genului“. Profesorii vor fi obligaţi să o predea în şcoli pentru că face parte din programul de învăţământ.

Valorile moral-creştine nu se predau în şcoli?

Nu există posibilitatea reală de a preda valorile moral-creştine în şcoli. Să nu ne facem iluzii. Soluţia este mai degrabă – ceea ce consideră anumiţi ortodocşi şi, mă gândesc, anumiţi romano-catolici – aceea de avea propriile şcoli, propriul învăţământ. Dar va fi dificil, căci Ministerul Educaţiei, în Franţa, va face tot ce-i stă în putinţă pentru a împiedica acest lucru, refuzând de exemplu echivalarea studiilor efectuate în şcolile libere. Dezbaterea pe acest subiect va începe foarte curând, după părerea noastră…

Rusia a avut o reacţie faţă de situaţia din Franţa, anunţând că schimbă acordul bilateral privind adopţiile cu orice ţară care încalcă „sfintele tradiţii ruseşti“. În Rusia există chiar şi o interdicţie privind răspândirea de „propagandă homosexuală“ printre minori. Credeţi că ar trebui şi România să ia o atitudine? Faţă de Franţa? Sau să-şi înăsprească şi ea interdicţiile faţă de minorităţile homosexuale?

În ţări unde Biserica se bucură de o mare autoritate morală, acesta fiind cazul totuşi pentru un mare număr de ţări ale globului, problema se pune în mod diferit de felul în care este pusă în Franţa, ţară marcată de separarea dintre Biserică şi Stat şi de lucrarea eficace şi de lungă durată a ideologiei revoluţionare. Îi revine fiecăreia dintre ţările noastre, unde influenţa Ortodoxiei este încă reală, responsabilitatea să găsească modalităţile creative pentru a răspunde provocărilor lumii contemporane. Considerăm că nu numai stigmatizând noutatea reuşim să-i răspundem. Ar fi mai degrabă două atitudini posibile în acelaşi timp. Cea dintâi este aceea a pocăinţei, căci nu suntem fără de păcat, şi este bine dacă ne pocăim pentru păcatul care se manifestă în lume. Hristos, Care era fără de păcat, S-a urcat pe Cruce pentru mântuirea lumii. A doua atitudine consistă în a denunţa, nu pe păcătoşi, ci păcatul. Trebuie spus că homosexualitatea nu este, în ea însăşi, o alternativă la sexualitatea dată de Dumnezeu. Şi, dacă se poate, este bine să facem în aşa fel ca ideologia acestei alternative să nu fie promovată oficial. Trebuie să reflectăm asupra modului celui mai constructiv de a ne proteja tinerii de păcat în general şi de toate tentaţiile pe care lumea contemporană le propune. Cel mai bun lucru este, din punctul nostru de vedere, regăsirea şi retrăirea experienţei pocăinţei, aceea a Sfinţilor Părinţi, întoarcerea la învăţătura patristică cu privire la antropologie şi retrăirea ei în actualitate. Dacă noi reuşim să valorizăm – precum o fac scrierile apostolice – sfinţenia trupului botezat, este mult mai uşor să înţelegem că nu dispunem de sexualitate după propriile capricii…

Credeţi că propaganda aceasta homosexuală agresivă poate avea ca rezultat pe termen lung diminuarea numărului familiilor şi a naşterilor de prunci?

Depinde de felul în care noi, creştinii, vom răspunde: dacă ştim să revalorizăm cuplul biblic, nu doar ca instituţie socială ce trebuie protejată, ci ca dar al raiului făcut de Dumnezeu omului, va avea loc atunci în Biserică o adevărată înnoire a familiei şi a fecundităţii ei, biologice şi spirituale în acelaşi timp. Din punctul nostru de vedere, valorizarea căii monastice este de extremă importanţă, pentru că ea consistă în a da întreaga valoare duhovnicească şi harismatică fecioriei şi castităţii. Căsătoria nu este singura cale de mântuire pentru om! Iar fecunditatea se manifestă duhovniceşte în monahism prin naşterea spirituală. Creştinii nu se înmulţesc doar prin naşterea după trup, se înmulţesc esenţial prin Naşterea de sus: harul Sfântului Botez şi actualizarea acestui har prin lupta duhovnicească.

Este „momentul acum să respectăm legea şi republica“. Cum comentaţi declaraţia preşedintelui Franţei, François Hollande?

Am putea întoarce această propoziţie spunând că, tocmai, noua legislaţie franceză prejudiciază în mod grav Legea şi Republica pentru că distruge o instituţie republicană veche şi respectabilă… Dar rolul nostru este mai degrabă de a aminti că, în orice ţară, atitudinea creştină se manifestă prin loialitate faţă de instituţii şi de puterea politică, în consecinţă, cum spune Apostolul Pavel. Această loialitate trebuie să fie reală; trebuie să fie de asemenea liberă; nu este o aservire; ea poate să se transforme în neascultare activă, dacă legea Cezarului vrea să ne oblige să încălcăm legea lui Dumnezeu. Este cazul martirilor din toate timpurile. Au respectat Legea şi Republica până la un anumit punct: coerenţa cu legea divină.

Ce poate face Biserica în faţa legiferării acestui păcat împotriva firii?

Biserica se află într-o situaţie providenţială: este chemată să reînnoiască învăţătura (duhovnicească) privitoare la pocăinţă şi la lupta în general contra păcatului, este chemată să reînnoiască învăţătura sa în domeniul antropologic, despre ceea ce este omul. Creştinilor nu trebuie să le fie frică. Au în ei înşişi, prin harul Sfântului Botez şi prin întreaga Tradiţie ortodoxă, mijloacele de a răspunde fără agresivitate, mai curând cu generozitate, provocărilor lumii contemporane. Responsabilitatea se află de partea creştinilor: ei sunt regii şi profeţii acestei lumi. Ar fi o eroare dacă s-ar mulţumi să intenteze un proces lumii acesteia. Lumea aşteaptă de la ei exemple adevărate de sfinţenie şi de umanitate.

Preotul de parohie se poate implica în combaterea homosexualităţii?

Preotul de parohie se implică uşor în acest proiect ducând o viaţă sfântă prin asceză şi rugăciune. Dacă preoţii noştri se spovedesc la fel de des precum li se cere credincioşilor să o facă, este deja un lucru bun. Apoi, preotul răspunde de cateheză: dacă-şi completează el însuşi cunoştinţele cu regularitate prin lectură, urmând anumite cursuri de perfecţionare, căutând răspunsuri la părinţii duhovniceşti şi la teologii ortodocşi contemporani, atunci va fi capabil să facă în mod util cateheza, atât a copiilor, cât şi a adulţilor – căci trebuie să le facă pe amândouă. În fine, în cadrul Spovedaniei, preotul – dacă luptă el însuşi contra propriilor ispite şi păcate – îi poate  ajuta pe credincioşi să dobândească un simţ bun, duhovnicesc (şi nu numai unul moral) al sexualităţii: viaţa ascetică consistă în mare parte în transfigurarea energiilor naturale care sunt în om. Preoţii cei mai bine pregătiţi vor fi aceia care se vor hrăni din Tradiţia bimilenară a trăirii şi scrierilor regăsite la Sfinţii Părinţi.

Cuplul bărbat-femeie, simbolul cuplului format de Dumnezeu cu poporul Său

Cât de grav este acest păcat al homosexualităţii? Se ştie, din Vechiul Testament, că Dumnezeu a pierdut cetăţile Sodoma şi Gomora din această cauză…

Gravitatea homosexualităţii este legată de amorul propriu şi de dificultatea sau imposibilitatea de a asuma diferenţa faţă de semenul său. Fiecare sex se poate închide în el însuşi, poate crea propria lume homosexuală şi ignora lumea sexuală a semenului. Dar, în profunzime, acest păcat exprimă un altul şi mai adânc: dificultatea de a asuma diferenţa, nu numai a unui alt sex, ci şi aceea a unei alte persoane. Şi, în fond, homosexualitatea traduce imposibilitatea de a asuma diferenţa absolută a Dumnezeirii. Nu este lipsit de importanţă faptul că cuplul bărbat-femeie este simbolul însuşi al cuplului format de Dumnezeu cu poporul Său. Tentaţia este permanentă de a se închide în sine. În această privinţă, calea călugăriei nu constituie o închidere „monosexuală“ în sine: ea constituie esenţial sacrificiul de sine din dragoste pentru Persoana lui Dumnezeu şi pentru aceea a aproapelui. Este răspunsul fundamental la iubirea egoistă de sine.

Care este îndemnul Înalt Preasfinţiei Voastre pentru tinerii prezentului, catalogat ca fiind supus tentaţiilor şi dominaţiei coruptibile ale desfrâului?

Consider că cel mai important este de a prezenta viaţa în Hristos ca fiind aceea care îl răsplăteşte în mod absolut pe om şi îl face să înflorească. Nimic nu-l face mai mult pe om să înflorească decât căpătarea dragostei pentru Hristos. Nu-i putem ajuta pe tinerii noştri decât inspirându-le dragostea pentru Hristos. Cu cât mai mult Îl vor iubi pe Hristos, cu atât mai mult vor dori să-L urmeze, cu atât mai mult vor fi pregătiţi să facă alegerile care să-i conducă la adevărata fericire, fericirea creştină.

„Persoana trebuie iubită“

Există vreo toleranţă din partea Bisericii pentru semenii care au altă orientare sexuală? Îi înţelege Biserica noastră?

Faţă de orice păcat, pastorala Bisericii manifestă  dragostea compătimitoare a lui Hristos: „Du-te şi nu mai păcătui!“ Ea manifestă ura faţă de păcat şi dragostea faţă de cel păcătos. Biserica trebuie să facă totul pentru ca păcătosul să se simtă iubit: numai astfel poate căpăta, şi el, ura faţă de păcat. Nu este o chestiune de toleranţă; este o chestiune de dragoste compătimitoare.

Ce poate, concret, Biserica să facă pentru ei? Cum se pot trata?

Cel mai important este, efectiv, de a lua în considerare persoana în unicitatea ei, fără a o compara cu alta, fără a o închide într-o interpretare globală. Nu există doi „homosexuali“ aidoma. Persoana trebuie iubită, trebuie să încercăm să o înţelegem, din iubire, nu să o judecăm. Trebuie mult post şi multă rugăciune pentru a primi de la Dumnezeu harul de a se apropia de această persoană şi de a-i adresa un cuvânt care să nu rănească. Ar trebui să putem ajuta această persoană, dacă ea doreşte, să vedem cum pot fi transfigurate tendinţele sale într-o adevărată viaţă de ucenic al lui Hristos. Pentru homosexuali, calea este aceeaşi cu a heterosexualilor: căpătarea castităţii lui Hristos, a iubirii fără râvnire, a iubirii adevărate, de fapt…

Sunt şi persoane frustrate de orientarea lor sexuală, care văd aceasta ca pe o damnare… Înalt Preasfinţia Voastră, ce le-aţi spune unora ca aceştia?

Trebuie să recunoaştem că, adesea, sexualitatea, oricare ar fi ea, este trăită ca o povară foarte grea. Unii se descurajează şi gândesc că nu vor ajunge niciodată la castitate, la puritate. Cred că cel mai bine este de a lupta duhovniceşte împreună cu ei, de a posti cu ei, de a ne ruga cu ei, şi de a considera fără ipocrizie că lupta lor ar putea fi a noastră –  păcatul lor ar putea fi al nostru…

Sursa: doxologia.ro – Un interviu de Nicoleta Olaru

Sinaxar în Sfânta și Marea zi Sâmbătă

În Sfânta și Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea dumnezeiască și trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos și pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune a fost mutat spre viață veșnică.

Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar săptămâna mare este cea mai importantă; şi iarăşi săptă­mâna mare culminează cu Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că de-a lungul ei s-au săvârşit, şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru.

Căci, după cum la întâia facere a lumii, Dum­nezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă, în ziua a şasea, a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odih­nit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spiri­tuale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stri­cat şi, înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare, S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dătătoare de viaţă şi mântuitoare.

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi 1-a dat în mâinile Tatălui.

Tot Tatălui I-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut, o dată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din păcatul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele Lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-L ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul.

A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. într-un chip mai presus de fire Hristos Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pre­tutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desă­vârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, astu­pând cu o piatră intrarea mormântului. în adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: «…Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a spus pe când trăia că după trei zile se va scula.

Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi». Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: «Mă voi scula»?. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor, o făceau împotriva lor! Pilat a dat poruncă, şi ei împreună cu o ceată de ostaşi au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială învierea Domnului, o dată ce erau străine şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se strânge şi se cutremură, când simte puterea mai tare a Domnului; şi după puţină vreme S-a sculat Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi a scos pe cei ţinuţi din veac din iad.

Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dum­nezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin.

Joia din Saptamana Patimilor

Denia celor 12 Evanghelii si scoaterea Sfintei Cruci
Joia din Saptamana Patimilor este cunoscuta ca fiind ziua in care se citesc cele 12 Evanghelii si se scoate Sfanta Cruce in naosul bisericii. Aducerea Sfintei Cruci din Sfantul Altar si asezarea ei in mijlocul bisericii are loc dupa citirea Evangheliei a V a, atunci cand preotul spune: “Astazi S-a spanzurat pe lemn Cel Ce a intins pamantul pe ape”. Sfanta Cruce ramane in mijlocul bisericii pana vineri, cand este readusa in Sfantul Altar.

La Ierusalim, incepand cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfanta Cruce. Procesiunea incepe de la Pretoriu si se termina la Sfantul Mormant. Credinciosii strabat drumul pe care Mantuitorul a purtat Crucea Rastignirii.
Joia Patimilor – scoaterea Sfantului Agnet pentru impartasirea bolnavilor
In cadrul Proscomidiei din Joia Mare, pe langa Sfantul Agnet care se foloseste la Sfanta Liturghie din ziua respectiva, se mai scoate inca un Agnet, care se sfinteste impreuna cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Al doilea Agnet va fi pastrat pana in Martea Luminata cand este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, este asezat intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Acest Agnet este folosit de-a lungul intregului an pentru impartasirea bolnavilor sau a celor care nu pot merge la biserica din motive bine intemeiate.
Joia Patimilor – sfintirea Sfantului si Marelui Mir
Joia Patimilor este si ziua in care are loc sfintirea Sfantului si Marelui Mir, materia sfintita care se foloseste la Taina Mirungerii, sfintirea bisericilor, sfintirea altarelor, a antimiselor si pentru reprimirea in Ortodoxie a celor cazuti de la dreapta credinta. Mentionam ca sfintirea Sfantului si Marelui Mir nu se savarseste in Joia Patimilor fiecarui an, ci doar atunci cand se constata ca nu mai exista Mir pentru un an de zile.
In Joia din Saptamana Sfintelor Patimi praznuim spalarea picioarelor ucenicilor de catre Hristos, Cina cea de Taina in cadrul careia Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul Patimilor prin vanzarea Domnului.
Spalarea picioarelor ucenicilor
In amintirea spalarii picioarelor Apostolilor de catre Hristos, exista obiceiul ca in Joia din Saptamana Patimilor, in unele manastiri, staretul sa spele picioarele a doisprezece din vietuitorii manastirii pe care o conduce.
In Israel, ceremonia spalarii picioarelor se oficiaza pe un podium ridicat in curtea Sfantului Mormant. Acolo, dupa savarsirea Sfintei Liturghii, patriarhul spala picioarele a doisprezece episcopi. Interesant este ca in jurnalul lui Necolae Ses, un pelerin in Tara Sfanta in anul 1870, se mentioneaza ca la Ierusalim tuturor pelerinilor le erau spalate picioarele de catre monahi. Cei care participau la acest ritual primeau un fel de “certificat de inchinator la Locurile Sfinte”.
Spalarea picioarelor ucenicilor este o invitatie la smerenie, slujire, daruire pentru ceilalti pana la jertfa.
Cina cea de Taina si instituirea Sfintei Euharistii
In cadrul Cinei de Taina a fost instituita Sfanta Euharistie. Cina cea de Taina a avut loc dupa spalarea picioarelor de catre Mantuitorul Iisus Hristos. Facem precizarea ca pentru poporul evreu Pastile semnifica trecerea din robia egipteana la libertate. In amintirea acestui eveniment, fiecare familie iudaica sacrifica un miel si-l mananca cu azima (paine nedospita, deoarece nu au avut timp sa lase aluatul sa creasca) si ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei indurate ca robi, iar ierburile amare semnifica viata petrecuta de israeliti in timpul robiei egiptene.
Mielul jertfit si mancat de evrei cand serbau Pastile era o prefigurare a lui Hristos, Mielului lui Dumnezeu Care ridica pacatele lumii (Iesirea 12, 46) si Se ofera ca hrana pentru viata vesnica.
La aceasta Cina, Mantuitorul Se daruieste pe Sine sub chipul painii si al vinului. S-a daruit si continua sa Se daruiasca in cadrul fiecarei Liturghii.
Rugaciunea din gradina Ghetsimani

Dupa Cina, Hristos merge impreuna cu ucenicii Sai in gradina Ghetsimani. Se roaga inainte de Patimile Sale pentru Sine, pentru Apostoli si pentru toti credinciosii: “Parinte, a venit ceasul! Preaslaveste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preaslaveasca, precum I-ai dat stapanire peste tot trupul, ca sa dea viata vesnica tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui… Parinte Sfinte, pazeste-i in numele Tau, in care Mi i-ai dat ca sa fie una precum suntem si Noi… Dar nu numai pentru ei Ma rog, ci si pentru cei ce prin cuvantul lor vor crede in Mine, ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis”.
In gradina Ghetsimani Mantuitorul supune vointa Sa omeneasca celei dumnezeiesti. Acest lucru reiese din cuvintele: “Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta, insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti” (Matei 26, 39). Este momentul in care “Iisus s-a cununat in duh cu moartea”, dupa cum marturiseste parintele Staniloae. Prin ambele vointe Hristos a dorit mantuirea noastra: prin cea dumnezeiasca binevoind impreuna cu Tatal si cu Duhul, iar prin cea omeneasca facandu-Se ascultator Tatalui. Asa a indreptat firea noastra in Sine si prin ea si pe cea din noi.
Ceea ce s-a petrecut in acea noapte la Ghetsimani, ramane pentru noi model si putere spre izbavire. Dupa cum Hristos a intarit vointa omeneasca in directia celor dorite de Dumnezeu, asa se intampla si cu cei care cer cu credinta “faca-Se voia Ta precum in cer asa si pe pamant”.

Tot astazi ne aducem aminte si de vanzarea Domnului, pomenita si la Denia din Sfanta si Marea Miercuri. Iuda vanzatorul este pus in oglinda cu femeia pacatoasa. Aceasta, desi era o prostituata, datorita pocaintei si iubirii Sale fata de Hristos se mantuieste. In vreme ce Iuda, lipsit de pocainta, ajunge tradator.

†) Sf. Mare Mc. Gheorghe, Purtătorul de biruință; Sf. Mc. Valerie

În aceasta luna, in ziua a douazeci si treia, pomenirea sfantului si maritului marelui mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta.

        

Maritul acesta si minunatul si vestitul mare mucenic Gheorghe, a trait in vremea imparatului Diocletian, tragandu-se din Capadochia, de neam stralucit si luminat, din ceata ostasilor ce se chemau tribuni; iar cand a fost sa patimeasca era la cinstea dregatoriei de comis.

        Avand imparatul gand sa porneasca razboi asupra crestinilor, a dat porunca sa se invredniceasca de cinstiri imparatesti si de daruri cei ce se vor lepada si vor parasi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, sa aiba pedeapsa moartea. Atunci sfantul acesta fiind de fata, a declarat ca este crestin, mustrand desertaciunea si neputinta idolilor, luand in ras pe cei ce credeau in ei. Neplecandu-se nici cu amagiri, nici cu fagaduintele tiranului, care facea multe ca acestea, nici de ingroziri, ci se vedea nebagator de seama de toate, pentru aceea intai l-au lovit in pantece cu o sulita. Si cand i s-a infipt sulita in trup, a curs sange mult; iar varful sulitei s-a intors inapoi si a ramas sfantul nevatamat. Apoi legandu-l de o roata tintuita cu fiare ascutite, care a fost pornita din sus spre o vale, si rupandu-se trupul in mai multe bucati, cu ajutorul dumnezeiescului inger a ramas el sanatos. Si infatisandu-se sfantul inaintea imparatului si a lui Magnentiu, care sedeau alaturi de el si aduceau jertfa la idoli pentru sanatatea lor, sfantul a atras pe multi spre credinta in Hristos, carora din porunca imparatului li s-au taiat capetele afara din cetate. Si venind la Hristos si Alexandra imparateasa, a marturisit pe Hristos Dumnezeu inaintea tiranului. Au crezut si altii multi in Hristos, vazand ca sfantul a iesit sanatos dintr-o varnita in care fusese aruncat. Dupa aceasta i-au incaltat picioarele cu incaltaminte de fier ce avea cuie si l-au silit sa alerge. Ci iarasi au pus de l-au batut, fara de nici o mila, cu vine de bou uscate. Iar Magnentiu cerand semn ca sa invieze pe un mort din cei ce erau ingropati, din mormintele ce erau acolo, care erau de multa vreme morti, si facand sfantul rugaciune deasupra mormantului, a inviat mortul si s-a inchinat sfantului, si a slavit Dumnezeirea lui Hristos. Si intreband imparatul pe mort cine este, si cand a murit, a raspuns acesta ca este din cei ce au trait mai inainte de venirea lui Hristos, adica mai inainte de trei sute de ani si mai mult si cum ca a ars in foc atatia ani din pricina ratacirii idolesti. Pentru care minune crezand multi, si inmultindu-se spre credinta, slaveau cu un glas pe Dumnezeu, intre care era si Glicherie, caruia ii murise boul, si l-a sculat sfantul. Din care minune adeverind si el credinta in Hristos, a luat cununa muceniciei, facandu-l paganii multe bucati cu sabiile. Deci venind multi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, si inca pentru ca sfantul mucenic Gheorghe intrand in capistea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca sa spuna daca este el Dumnezeu, si de i se cuvine sa i se inchine lui oamenii. Iar demonul cel ce era intr-insul plangand a raspuns ca unul este Dumnezeu adevarat: Hristos si dintr-aceasta s-au tulburat idolii toti si au cazut si s-au sfaramat. Ceea ce neputand rabda cei ce credeau in idoli au prins pe sfantul si l-au dus la imparatul, si-au cerut degrab raspuns de moarte asupra lui; iar imparatul a poruncit ca sa taie pe sfantul si pe Alexandra imparateasa cu sabia. Sfantului Gheorghe i s-a taiat capul, iar sfanta Alexandra facand rugaciune in temnita, si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

        insa trebuie sa istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfantului.

        in partile Siriei se afla o cetate numita Ramel, in care era o biserica zidita in numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflandu-se acolo mina de piatra, ca sa se taie stalpi, se aduceau stalpii bisericii din loc departat, si se facea multa nevointa cu aflatul lor, si cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu avand adevarata si intarita credinta la sfantul mare mucenic Gheorghe, a cumparat si ea un stalp asemenea cu cei ce erau facuti si infrumusetati, si pogorandu-l la mare, se ruga celui ce era purtator de grija sa duca stalpii, sa ia si sa duca si pe acela pe care il cumparase ea. Iar el nu vrea, ci punand numai pe al lui, purcese sa se duca. Atunci femeia de suparare cazand la pamant plangea si se ruga sfantului sa-i ajute sa poata duce stalpul. Aflandu-se ea intr-un astfel de chip, vazu in vis unde i se arata sfantul in chip de voievod, si-i zise: “De ce esti trista, femeies” Iar ea ii spuse pricina intristarii, si sfantul descalecand de pe cal zise catre femeie: “Unde-ti este voia sa fie pus stalpuls” Si ea raspunse. “De-a dreapta parte a bisericii.” Si sfantul indata insemna marmura cu degetul, scriind aceasta: Sa se puna in dreapta, al doilea, stalpul vaduvei (dupa cel dintai), si ridicand sfantul de capatul stalpului ce era despre mare, zise femeii: “Ajuta si tu” si ridicandu-l amandoi, l-au dat in mare, si cu indreptarea sfantului sosi stalpul mai inainte de ceilalti, si dimineata se afla la liman. Ceea ce vazand Vasilicos, caci asa se numea purtatorul de grija pentru ducerea stalpilor, s-a minunat si mai vartos daca a vazut si scrisul, care randuia si locul, unde trebuia sa fie pus. Si multumind lui Dumnezeu, cerea si de la sfantul iertare pentru greseala neascultarii, si, luand si el prin vedenie iertare de la sfantul, puse stalpul vaduvei in rand cu ceilalti, in locul care poruncea scrisul cel insemnat de sfantul. Care stalp sta si pana in ziua de astazi intru nestearsa pomenirea femeii, si intru marirea sfantului pentru preamarita minune.

        Iata alta minune facuta la Mitilene si care infricoseaza tot gandul si tot auzul. Caci in acest loc este o biserica a marelui mucenic Gheorghe, foarte slavita si vestita. Si este obicei de a se strange la ziua sfantului multime multa de popor in toti anii, sa faca la acea biserica praznuire. Aceasta afland agarenii ce erau in Creta au lovit fara veste la vremea privegherii pe cati au aflat in biserica, si i-au luat legati, impreuna cu cati au putut prinde din cei de afara, ca cei mai multi scapasera. Pe cei ce i-au prins, i-au dus in Creta, intre care era si un tinerel, pe care l-a daruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Si trecand catava vreme pana s-a implinit anul, si au ajuns iar la praznuirea preamaritului mucenic, tanarul a slujit lui Amira; iar parintii lui nelasandu-si obiceiul lor si nici nu au fost nemultumitori pentru pierderea copilului, ci punandu-ti nadejdea la Dumnezeu si multumind sfantului, si facand praznic dupa obicei, au iesit ca sa cheme la masa pe cei ce erau chemati; iar maica copilului intorcandu-se la biserica, a cazut la pamant plangand si rugand pe sfantul, ca sa izbaveasca pe fiul ei din robie, in ce chip va sti, cu atotputernicul si dumnezeiescul dar al Sfantului Duh, ce locuia intr-insul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Si, dupa ce si-a sfarsit femeia rugaciunea, sezand oaspetii la masa, a pomenit barbatul femeii la masa intai ajutorul sfantului, si stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a facut minune mare si preamarita si aproape de necrezut pentru cei ce nu stiau lucrurile cele slavite ale lui Dumnezeu. Dar daca vor cugeta la Avacum, care din rapirea ingerului intru o clipeala de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arata necredinciosi nici de aceasta. Caci in ceasul in care pusese tanarul vin in pahar si se gatea ca sa dea lui Amira din Creta, s-a aflat in Mitiline dand maicii sale vinul. Vazand toti cei ce erau la masa pe tanar, s-au minunat. Si intrebandu-1 de unde si cum se afla in mijlocul lor, el a zis: “Umpland paharul acesta de vin, ca sa-l dau lui Amira in Creta, am fost rapit de un barbat preamarit, care m-a pus pe calul lui, tinand cu mana dreapta paharul, si cu stanga tinandu-ma de mijlocul lui, ma aflai precum ma vedeti in mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le si vazandu-le, s-au mirat de acea mare minune. Si sculandu-se de la masa, au dat laude si multumire toata noaptea Atotputernicului Dumnezeu, marind pe sfantul Sau mucenic.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Valerie.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici, Anatolie si Protoleon stratilatii.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Atanasie cel dintre fermecatori.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului mucenic Glicherie plugarul.

        Tot in aceasta zi, sfintii Donat si Terinos, care prin sabie s-au savarsit.

        Tot in aceasta zi, sfantul noul mucenic Gheorghe, care a marturisit in cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, si care, fiind bucati taiat cu sabia, s-a savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfantului noului mucenic Lazar Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.

        Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Atingerea capului credincioşilor cu Sfântul Potir nu are niciun efect în viaţa lor

Studiind rânduiala Sfintei Liturghii, aşa cum apare aceasta expusă în Liturghier, observăm că Vohodul cel Mare al ei constituie ieşirea preotului cu Cinstitele Daruri în faţa credincioşilor, practic mutarea acestora de la Proscomidiar pe Sfânta Masă, prin faţa credincioşilor, în mod solemn (a se vedea Liturghierul). Liturghierul nu face referire la niciun fel de gest sau mişcare liturgică a preotului în timpul acestui Vohod, afară de binecuvântarea credincioşilor cu Sfântul Potir în timpul rostirii ultimei pomeniri.

Cu toate acestea, la unele mănăstiri sau în practica unor preoţi se poate observa faptul că în timpul acestui Vohod cu Cinstitele Daruri sunt atinse capetele credincioşilor cu Sfântul Potir, pe care preotul îl ţine în mâna dreaptă.

Dorim însă să precizăm de la început faptul că un asemenea gest nu este pomenit în rânduiala niciunei Biserici, din cele mai vechi timpuri până astăzi. Considerăm că o asemenea practică nu are nicio valoare şi semnificaţie şi implicit niciun efect în viaţa credincioşilor Bisericii, cu atât mai mult cu cât în acest moment darurile de pâine şi vin de pe Sfântul Disc şi din Sfântul Potir nu sunt sfinţite, nefiind încă prefăcute în Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, ele fiind în acest moment doar binecuvântate.

Unii teologi au încercat să asocieze acestui gest ritual al atingerii capului credincioşilor cu Sfântul Potir o anumită semnificaţie teologică, arătând că el ar semnifica participarea credinciosului la Darurile aduse spre a fi prefăcute în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Această opinie nu se justifică în niciun fel din perspectivă teologică, pentru că participarea credincioşilor la Jertfa adusă pe Sfântul Altar se arată tocmai în actul aducerii darurilor la Sfânta Biserică, pentru a fi întrebuinţate la Sfânta Liturghie ca materii pentru Sfânta Împărtăşanie, părtăşia lor la jertfa euharistică a Sfintei Liturghii neputând fi redusă la un simplu act simbolic prin atingerea capului lor. Noi considerăm că devenim părtaşi la darul de pâine şi vin adus lui Dumnezeu atunci când îl aducem efectiv la Altar sub forma prescurii însoţite de lumânare, şi nu doar printr-un simplu gest simbolic. Credincioşii sunt părtaşi apoi la jertfa Sfintei Liturghii prin miridele care sunt scoase din aceste prescuri pe care le ducem la Sfântul Altar, miride care sunt aşezate pe Sfântul Disc, în jurul Sfântului Agneţ, care se va preface în Trupul Mântuitorului Hristos. Aceste miride, după împărtăşirea credincioşilor, vor fi puse în Sfântul Potir, preotul zicând atunci când le pune: „Spală Doamne păcatele tuturor robilor Tăi celor ce s-au pomenit cu scump Sângele Tău.“

După toate aceste aprecieri de natură teologică vom aminti doar două neajunsuri care se pot întâmpla în practică, prin atingerea capului credincioşilor cu Sfântul Potir. În primul rând, vinul şi apa din Sfântul Potir se pot vărsa, printr-un gest neaşteptat al unui credincios, sau acoperământul potirului se poate umezi, prin înclinarea acestuia. În al doilea rând, practica aceasta distrage atenţia credincioşilor concentraţi la rugăciune în Biserică, în atmosfera duhovnicească creată de Sfânta Liturghie. Tocmai de aceea considerăm că o astfel de practică nu este autentică, nefiind nici justificată. Prin urmare nu trebuie încurajată şi nici practicată de către sfinţiţii slujitori ai altarului.

sursa Ziarul Lumina

Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului

Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.

Cu ale Înaintemergătorului Tău rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfinții trei Ierarhi

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

În Sfântul Munte şi poliţiştii psalmodiază

Încă de la primele cântări, din strana stângă se distingea o voce vioaie. Apropiindu-mă să fac câteva fotografii, am observat cu surprindere că acea voce este a unui poliţist, îmbrăcat chiar în uniformă. Pe parcursul slujbei, aveam să îl aud de mai multe ori cântând singur sau împreună cu părinţii din strană

Cântând alături de părinţii Iosif şi Antipa (Foto: Silviu Cluci)

La invitația părinţilor prodromiţi, în luna ianuarie 2015 am poposit câteva zile la Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. Cu acest prilej am participat la prăznuirea Sfântului Antipa de la Calapodeşti, socotit ocrotitor al Prodromului.

Privegherea pentru Sfântul Antipa a început în seara zilei de joi, 22 ianuarie, la ora 22:00. Protos al slujbei a fost părintele Prodromu, stareţul mănăstirii Marea Lavră. În strana dreaptă au cântat membrii grupului Nectarie Protopsaltul în frunte cu Lect. Dr. Sabin Preda, invitaţi special pentru această sărbătoare. În strana stângă s-au aflat părintele Antipa de la chilia ivirită a Sfintei Ana din Kareia şi părintele Iosif de la chilia Sfântul Mina din Vigla, precum şi părinţi români de la mai multe chilii din Muntele Athos.

Împreună cu Sabin Preda, dirijorul grupului Nectarie Protopsaltul (Foto: Silviu Cluci)

Încă de la primele cântări, din strana stângă se distingea o voce vioaie. Apropiindu-mă să fac câteva fotografii, am observat cu surprindere că acea voce este a unui poliţist, îmbrăcat chiar în uniformă. Pe parcursul slujbei, aveam să îl aud de mai multe ori cântând singur sau împreună cu părinţii din strană.

După privegherea de zece ore, găsind un tălmaci bun, am dorit să aflu povestea lui Iorgos, căci aşa îl cheamă pe poliţistul-psalt. Pregătindu-se de plecare mi-a spus: „Eu am început să cânt de mic. Chiar de la vârsta de şapte ani, tatăl meu m-a îndemnat să merg la strană. Stăteam pe lângă dascăli (psalţi) şi aşa am învăţat să cânt. Mai târziu am venit cu serviciul în Sfântul Munte şi, unde se poate, cânt şi eu, chiar dacă sunt poliţist”.

După aceasta, Iorgos a urcat în maşină alături de superiorul său, al cărui tată este pusnic peste munte de Prodromu. Dar aceasta este o altă poveste…

Fotografie de grup cu stareţul Atanasie şi grupului Nectarie Protopsaltul (Foto: Silviu Cluci)

Prăznuirea Sfântului Antipa la Schitul Prodromu – Galerie FOTO

Sursa: Doxologia.ro

Sfântul Cuvios Efrem Sirul

Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său – preot păgân – din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.

Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de “dascăl al căinţei”. Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.

La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia : “De ce mă aduci aici ? Nu te ruşinezi să te vadă lumea ?” Sfântul îi răspunse : “Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?”. Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.

În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri. Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare : “Reţine, Doamne, valurile harului tău!”.

Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut “slujitorul” nostru.

Astfel, smerindu-se, refuza mereu înălţarea la Preoţie. Virtuţile sale, rugăciunea sa, roadele contemplărilor şi meditărilor sale, tot harul pe care i-l dădea Dumnezeu, nu îl păstra pentru el însuşi, ci împodobea cu el Biserica, Mireasa lui Hristos, ca o coroană de aur bătută cu pietre scumpe. La asediul oraşului Nisibe în 338, oraşul fu eliberat datorita rugăciunii sale şi a Sfântului Iacob. Dar după mai multe războaie, căzu în final în mâna crudului suveran al Perşilor, în 363. Refuzând să trăiască sub dominaţie păgână, Sfântul Efrem şi mulţi alţi creştini plecară atunci spre Edesa. Îşi petrecu acolo ultimii zece ani din viaţă, şi – pentru a continua opera începută în şcoala de exegeză fondată la Nisibe de Sfântul Iacob – propovăduia la Şcoala din Edesa, care fu numită “Şcoala Perşilor”. Atunci a redactat cea mai mare parte a admirabilelor sale lucrări, în care cunoaşterea pe care o avea într-ale celor ale lui Dumnezeu şi ale Sfintelor Dogme îmbrăcă podoaba de splendoare a unei limbi poetice inegalabile. Se spune că ar fi compus în grai sirian peste trei milioane de versuri : comentarii ale aproape tuturor cărţilor Sfintei Scripturi, tratate împotriva ereziilor, Imnuri închinate Raiului, Fecioriei , Credinţei, marilor Minuni ale Mântuitorului şi ale Sărbătorilor Anului. Mare parte din aceste imnuri a servit la compunerea Cărţilor Liturgice ale Bisericii de limbă siriană, de unde numele care i s-a dat de “Liră a Sfântului Duh” şi “Doctor al universului”. Alte tratate, foarte numeroase, ne-au fost transmise în greceşte. Ele vorbesc cu precădere de căinţă, asceză şi virtuţile călugăriei.

După ce a organizat ajutoarele în cetate în vremea foametei din 372, Sfântul Efrem îşi încredinţă sufletul lui Dumnezeu, în 373, înconjurat de un mare număr de călugări şi asceţi ieşiţi din mănăstirile lor, din pustiul lor, din peştera lor, pentru a lua parte la ultimele clipe ale sale. Le lasă un testament emoţionant, plin de smerenie şi de căinţă, în care cere stăruitor tuturor celor care îl iubesc să nu îl cinstească prin ceremonii funerare măreţe, ci să îi depună trupul în groapa străinilor, dăruindu-i, drept flori şi miresme, ajutorul rugăciunilor lor