“Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele!”

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns, sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face; căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au putere înaintea lui Dumnezeu şi, pentru ele, biruie Dumnezeu şi întoarce spre bine pe cel ce te amărăşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume.

În rugăciunea cu gândul să fim smeriţi, aducându-ne aminte greşelile noastre, zicând: “Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele!” Că asupra smereniei, vrăjmaşul nu poate nimic. Şi făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar şi când n-o cere – cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului, pe care ţi-o ridică în cale, prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger (I Tesaloniceni 5, 14). Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vreme de luptă, poate vedea lucruri minunate, dacă luptă după lege (II Timotei 2, 5), iar legea este dragostea

Sursa: Doxologia.ro

Iubirea ne transformă!

Iubirea și iertarea curată transformă într-o liturghie lăuntrică chipul din om. Dragostea are raze puternice care prăjește prin flacăra interioară orice umbră de răutate din exterior, este lumina care alungă întunericul. Iubirea te transformă în ceea ce iubești și trece de orice barieră, de orice graniță. Cine iubește nu are ziduri sau temnițe interioare, ci trăiește bucuria Împărăției Veșnice în starea de grație divină. Iubirea naște îngeri. Iubirea ne face frumoși. Iubirea ne face sănătoși.

Ieromonah Hrisostom Filipescu

Dragostea uneşte inimile oamenilor

Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubești tu pe acest om. Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El și trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El și să-l miluiască. Dacă nu facem și noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos și a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume și lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: „Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu și oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire”.

(Părintele Efrem Athonitul, Despre credinţă şi mântuire, traducere de Cristian Spătărelu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 25)

Ifosul şi ethosul muzicii psaltice athonite

Discutând cândva cu un Bătrân care vieţuieşte de foarte mulţi ani la Sfântul Munte (are de două ori mai mulţi ani în Sfântul Munte decât mine), acesta mi-a spus, la un moment dat: ,,Fericitul părinte E. cânta întotdeauna Slava acesta după Iacov”. Şi, fiindcă noi toţi, cei care ne îndeletnicim cu muzica psaltică, ştim cât este de greu să cânte cineva compoziţiile lui Iacov Protopsaltul (care a scris cele mai multe compoziţii muzicale între anii 1760-1800), surprins, am întrebat dacă părintele acesta ştia muzică. Gheronda a rămas puţin descumpănit, ca şi cum nu se aştepta să îl întreb aşa ceva, şi după cea stat câteva secunde pe gânduri, mi-a răspuns: ,,Ştia muzică psaltică athonită!”. Adică, a vrut să spună că părintele E. ştia cântările acelea pe care obişnuiau să le cânte părinţii la Sfântul Munte. Şi, a continuat, vrând să lămurească mai bine ceea ce a vrut să spună, dar şi să dea un răspuns mai detaliat la întrebarea mea (adică, de unde a învăţat părintele E. să cânte Iacov?): ,,Aşa se învăţa în vechime. Învăţau unul de la altul”.

Acest scurt dialog prezintă succint modul în care s-a învăţat şi s-a cultivat muzica bizantină la Sfântul Munte, în urmă cu o jumătate de veac, dar şi mai demult. Este vorba de perioada când monahii nu aveau legături aşa strânse cu lumea din afară. Unii ieşeau foarte rar din Sfântul Munte, iar alţii nu ieşiseră niciodată. Cei mai mulţi dintre ei veneau la Sfântul Munte la vârste foarte mici, astfel că nu apucau să înveţe deloc muzică, iar alţii nu terminaseră nici măcar şcoala primară, ce să mai vorbim de gimnaziu. Nu veneau foarte mulţi închinători la Sfântul Munte pe atunci, iar contactul monahilor cu profesorii de muzică din lume era foarte rar. În orice caz, condiţiile dificile de acces în Sfântul Munte la vremea aceea nu permiteau relaţiile strânse ori influenţa reciprocă a celor două lumi muzicale diferite.

Sosit în 1993 la Sfântul Munte pentru a deveni monah, şi, neavând experienţe deosebite în urma călătoriilor pe care le făcusem până atunci acolo, abia dacă am apucat câţiva bătrâni (la schiturile din preajma mănăstirii mele) care să se potrivească descrierii de mai sus. Aveau voci pline, ,,coapte”, puternice precum tunetul dar dulci şi melodioase, în acelaşi timp. Cunoştinţele lor muzicale erau limitate. Însă, ceea ce ştiau şi obişnuiau să cânte, cântau, probabil, mai bine decât toţi. Ceea ce vedeau pentru prima dată, le era greu şi să înceapă. Posibilităţile de a corecta ceea ce cântau ei greşit erau absolut nule. Aşa după cum auziseră şi învăţaseră o anumită cântare, aşa aveau s-o cânte până la sfârşitul vieţii lor. Era, însă, frumuseţea de a cânta toţi acelaşi lucru, adunaţi în katholikonul mănăstirii. Toţi aşteptau să se cânte vreo cântare mai cunoscută, cu acea nuanţă caracteristică a vocii lor, care dădea un îndemn la rugăciune. Imediat ce începeau să cânte, privirile psalţilor mai tineri se intersectau între ele, însoţite de zâmbete sfioase.

Predare sistematică a muzicii psaltice nu cred să fi existat. Poate doar câteva lecţii introductive, iar în continuare, lecţiile însemnau însăşi prezenţa şi cântatul la strană. Repetarea continuă a aceloraşi piese muzicale ajuta pe cei care vroiau să înveţe, să reţină, pentru ca, mai apoi, să reproducă ei înşişi ceea ce auziseră şi învăţaseră. Învăţau ceea ce puteau din cărţi, memorau fraze muzicale întregi, şi, dacă uitau vreodată sfârşitul, îl „potriveau” la mărturie. Toţi aveau dreptul de a participa la cântare, chiar şi cei care nu aveau voce sau cei care nu ştiau să cânte decât practic (fără să cunoască notaţia muzicală). Vedeţi, la mănăstire slujbele sunt atât de multe şi de lungi, că este imposibil să cânte numai psalţii buni, pentru că şi aceştia obosesc la un moment dat. Astfel, la Sfântul Munte, o mare parte a cântărilor sunt interpretate de cei din strana stângă, care, de cele mai multe ori, nu ştiu să cânte ,,pe note”, ci cântă ,,practic”. De asemenea, un număr însemnat de cântări revine egumenilor şi ,,bătrânilor”, de aceea, aceste cântări se mai numesc şi ,,ale bătrânilor” (gr. γεροντικά).

Vedem, aşadar, că o mare parte a cântărilor de la slujbe sunt interpretate de cei care nu cunosc notaţia muzicală, şi, care, fără să ştie foarte bine teorie muzicală, îşi aduc şi ei contribuţia lor la tradiţia muzicală atonită.

Pe când eram de puţin timp venit la mănăstire, am discutat odată cu un frate care era de mai mulţi ani la Athos, iar acesta a început să-mi spună o întâmplare cu un părinte mai în vârstă, un monah foarte simplu, care, la un moment dat a fost internat în spital. Acest frate îmi spunea, aşadar, că, în toată perioada în care acest gheronda a fost internat, au venit să-l viziteze foarte mulţi oameni iar acesta le dădea diferite sfaturi duhovniceşti. Eu mi-am exprimat îndoiala că acest părinte ar fi putut să le spună cine ştie ce. Era, într-adevăr, un om foarte bun, dar, în acelaşi timp era un simplu monah, fără prea multe cunoştinţe. Ce ar fi putut el să le spună acelora? Atunci, fratele mi-a răspuns foarte înţelept că orice monah care a petrecut un număr însemnat de ani la Sfântul Munte, oricât de simplu şi lipsit de cunoştinţe ar fi, ceva tot are să spună.

Viaţa de zi cu zi la mănăstire este o continuă lecţie duhovnicească, şi este imposibil ca cineva care trăieşte acolo, să nu înveţe, vrând-nevrând, câteva lucruri de bază, şi să le transmită, la rândul lui, şi celorlalţi. Am impresia că la fel se întâmplă şi cu muzica psaltică.

Marea majoritate a monahilor care vin la Sfântul Munte, chiar dacă nu studiază constant pentru a învăţa muzică psaltică, fie din practică, fie din nevoie – fiindcă toţi monahii trebuie să participe la cântarea la strană – ceva, ceva tot învaţă. Cei mai mulţi dintre ei, vor putea, la un moment dat, să ,,ia strana”, aşa cum se spune la Sfântul Munte (să cânte, adică, fie în strana dreaptă, fie în cea stângă) dar şi să cânte, cât se poate de des, din memorie, unele cântări. Psalţii care cântă practic cântă foarte des în mănăstiri, mai ales în zilele de rând. Aş îndrăzni chiar să spun – şi nu ar fi deloc exagerat acest lucru – că ifosul aghioritic a fost influenţat foarte mult, mai ales în cazul cântărilor ,,pe scurt” (syntoma), de către aceştia.

Nu ar fi fost drept să nu amintim aici în ce măsură viaţa duhovnicească a influenţat formarea ifosului aghioritic. Şi muzica, ca oricare altă artă pe care monahii o practică la Sfântul Munte, este o artă aflată în slujba rugăciunii. Nu este un scop în sine. Este doar un mijloc de exprimare în cadrul cultului. Şi, chiar dacă acest lucru îl susţin şi psalţii din lume, aghioriţii nu doar declară asta, ci chiar pun în practică. Un psalt de la Sfântul Munte nu va ştii niciodată când va cânta, şi nici dacă va cânta. Aşteaptă să primească poruncă de la ,,tipicar” pentru a veni la strană. Însă, atunci când vreun psalt invitat vine la strană, din respect, îi lasă locul său aceluia, iar el se retrage.

De cele mai multe ori, posibilitatea alegerii unui repertoriu mai diversificat este limitată, fie deoarece gheronda nu permite acest lucru, fie deoarece cei mai mulţi fraţi nu pot învăţa repede cântări noi, ceea ce, din nou, îl „obligă” pe gheronda să impună psalmodierea anumitor cântări, cunoscute de către toţi. Dacă fraţii nu ascultă şi cântă ceea ce doresc, şi se întâmplă să greşească în cursul interpretării cântării, gheronda va fi nevoit să ,,pedepsească” cu canonul rânduit pe cel care nu a ţinut cont de porunca lui.

Strana dreaptă nu aparţine cuiva anume. Tipicul de la Sfântul munte prevede schimbarea permanentă a celor care cântă la strană în timpul anului. Chiar şi cel mai bun dintre psalţii mănăstirii este nevoit să îi primească la strană şi pe cei mai puţin înzestraţi muzical – care, de cele mai multe ori nu îl ajută prea mult la cântare – pentru ca şi aceştia să deprindă, pas cu pas, în timp, meşteşugul muzicii psaltice.

În afară de toate acestea, există, însă, şi „ochiul neadormit” al bătrânilor, care sunt gata mereu să taie elanul oricui crede că ştie ceva, folosind „pedepse” potrivite în astfel de cazuri – cum ar fi îndepărtarea de la cântare – până când consideră că novicele „şi-a venit în fire”.

Din toate acestea vedem că psaltul aghiorit, dincolo de osteneala sa pentru a dobândi cunoştinţe muzicale şi pentru a sluji cât mai bine strana, se trudeşte şi pentru dobândirea celor duhovniceşti, pentru a putea să depăşească toate celelalte obstacole, pentru a folosi muzica spre slăvirea Lui Dumnezeu, şi nu pentru a se mândri. Cred că nu există psalt aghiorit care să nu fi spus măcar o dată – mai ales în perioada când era novice – că ar fi fost mai bine să nu fi ştiut muzică.

Însă, aşa cum spun şi bătrânii, acestea sunt ispite de început pe care le-au avut toţi. Mărturisesc că şi eu, la început, am întâmpinat mari greutăţi dar gheronda m-a încurajat spunându-mi că vede că monahii care psalmodiază află mai mult har în faţa Lui Dumnezeu.

Astfel, odată cu trecerea anilor, conştientizăm care este, într-adevăr locul nostru în biserică şi depăşim toate aceste greutăţi, care, însă, ne ajută foarte mult în viaţa noastră duhovnicească, în special de a dobândi mai multă smerenie. Toate acestea, însă, influenţează foarte mult şi interpretarea muzicală a cântărilor psaltice la strană. De aceea am spus mai devreme că şi factorii duhovniceşti au un rol foarte important în formarea ifosului psaltic aghioritic.

Multe generaţii de psalţi au vieţuit în aceste împrejurări. Desigur, în Sfântul Munte au existat şi mai există încă astfel de bătrâni. Chiar şi cei mai cunoscuţi psalţi aghioriţi au crescut şi au învăţat muzică psaltică întâmpinând aceleaşi greutăţi, ca cele descrise mai sus. Toţi aceştia, prin participarea lor zi de zi la slujbele bisericeşti, dar şi prin râvna lor nemăsurată pentru muzica psaltică (adevărul este că râvna pentru muzica psaltică este incomparabilă cu orice altceva ) şi, sub influenţa unor factori care ţin de specificul local, şi cum a evoluat el de-a lungul anilor, dar, în special, după părerea mea, sub influenţa factorilor duhovniceşti din acest loc au creat acest renumit ifos muzical psaltic aghioritic.

Însă, nu ar fi fost corect să nu ne referim şi la muzica psaltică de astăzi de la Sfântul Munte. Ifosul aghioritic, pe care lumea l-a iubit, este acesta care s-a format în condiţiile pe care le-am descris mai sus. Mărturisesc că nu am foarte mulţi ani la Sfântul Munte şi, din păcate, nu am apucat să cunosc foarte mulţi psalţi mari ai ultimelor decenii. Însă, venind din lume, şi având o pregătire muzicală temeinică, am avut posibilitatea să înţeleg mai uşor muzica psaltică aşa cum se cânta ea la Atos.

Adevărul este că ceea ce văd astăzi este ceva diferit faţă de ceea ce am descris mai sus. Condiţiile de astăzi sunt diferite, şi este de aşteptat să avem rezultate – în ceea ce priveşte muzica psaltică – diferite faţă de ifosul aghioritic „clasic” cu care ne-am obişnuit atâţia ani. Acest lucru este firesc, pentru că nici condiţiile nu mai sunt aceleaşi. Însă, acesta este alt subiect, care trebuie tratat într-un alt articol. Pentru moment să rămânem cu sentimentul duhovnicesc pe care muzica de la Sfântul Munte ne-a oferit-o şi pentru care este iubită şi apreciată în întreaga lume.

Sursa: Pemptousia.ro

Să trâmbiţăm…, Slava Laudelor la sărbătoarea Sf. Nicolae, glas 5, de Petru Filanthidul

Cântă părinţii din obştea Daniileilor:

Cuviosul Siluan Athonitul și căutarea lui Dumnezeu

Nesfârșita dragoste a Dumnezeului Treimic pentru întreaga omenire totdeauna se face arătată, chiar dacă adesea este contestată și nu-i ușor de înțeles.

Părinții Bisericii învață că lucrarea creatoare, proniatoare și unificatoare a lui Dumnezeu se întinde peste toată lumea și peste toată creația. În timp ce, prin Sfintele Taine, dumnezeiasca lucrare sfințitoare și îndumnezeitoare se revarsă cu generozitate în Biserică. Astfel, nici un mădular al Bisericii nu este lăsat singur și nemângâiat, ci în felurite chipuri este încurajat și insuflat să pătrundă în viața Duhului.

În zilele noastre, deși răul social și alienarea au atins proporții uriașe, în același timp apar noi Sfinți, se arată noi Părinți duhovnicești harismatici și se oferă noi prilejuri de evanghelizare și renaștere a dumnezeieștilor harisme. În secolul al XX-lea au fost așezați în calendarul Bisericii Ortodoxe mulți Sfinți, care, prin pilda și scrierile lor au contribuit la renașterea vieții bisericești. Printre aceștia se numără și Sfântul Siluan Athonitul, rus de origine, a cărui pomenire se face pe 24 septembrie.

Este vorba de o personalitate aparte, care s-a dăruit în întregime căutării empirice a lui Dumnezeu. La vârsta de patru ani i-a fost sădită în inimă îndoiala în ce privește existența lui Dumnezeu de un librar itinerant, pe care tatăl său l-a găzduit. În acel moment s-a gândit: ”Când o să cresc, o să cutreier toată lumea, ca să-L găsesc pe Dumnezeu” (Arhimandritul Sofronie, Sfântul Siluan Athonitul, Essex 1995).

La vârsta de 19 ani, pe când lucra ca tâmplar la un atelier, a primit răspuns la căutarea sa. Iconomul atelierului, întorcându-se dintr-un pelerinaj la mormântul Sfântului Ioan Sezenof Zăvorâtul, a povestit muncitorilor minunile Sfântului. Unii dintre aceștia adevereau cele spuse de iconom. Auzind aceste lucruri, Simeon (numele său de mirean), s-a gândit: ”Dacă acesta este Sfânt, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și nu mai este nevoie să cutreier toată lumea ca să-L găsesc”.

Odată cu acest cuget, inima sa a fost mistuită de dragostea lui Dumnezeu. Bucuria că a regăsit credința a fost mare, căci de 15 ani trăia în această îndoială. Îl impresionau viețile Sfinților, dar trăia încă o viață lumească. În cele din urmă, duhul lui neliniștit a fost călăuzit în Sfântul Munte, unde s-a predat cu tărie nevoinței și Rugăciunii inimii. Se lupta în sensul cel mai propriu al cuvântului cu ispitele, însă prin cercetarea harului și experiența dumnezeieștii Lumini s-a dovedit biruitor. Trăia cu intensitate atât durerea absenței harului, cât și dulceața dumnezeieștii cercetări.

Când Sfântul Siluan a cerut de la Dumnezeu calea smereniei, i s-a descoperit cuvântul ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”. Slujind ca iconom la mănăstirea Sfântului Pantelimon, avea în grijă în jur de 200 de lucrători. Acest fapt, deși la un moment dat l-a obosit și l-a făcut să se retragă la isihie, când a revenit, l-a călăuzit la Rugăciunea neîncetată pentru poporul simplu al lui Dumnezeu și pentru toată omenirea, pentru ”întregul Adam”.

Rugăciunea ”pentru toată lumea” și dragostea pentru vrăjmași ocupă locul central în învățăturile sale. În paralel scria: ”Omul prin fire este fragil precum floarea sălbatică. Toți o iubesc și toți o calcă în picioare. Uneori este în slavă, alteori în necinste. Însă acela care îl iubește pe Dumnezeu, care Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru toate mâhnirile, rămâne liniștit și în cinste, și în ocară”. Strălucirea duhovnicească a Sfântului Siluan se oglindește în scrierile Starețului Sofronie și constituie o însemnată moștenire pentru Biserică.

Sursa: Pemptousia.ro

Slujirea monahului, Cuviosul Siluan Athonitul

Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume [mirenilor].

Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă ne­încetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru în­treaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune; dar când rugăciunea slăbeşte, atunci lumea piere.

Şi ce poate face un monah cu mâinile lui?  Pentru o zi de muncă el poate câştiga ceva bani, dar ce este aceasta pen­tru Dumnezeu?  In vreme ce un singur gând plăcut lui Dum­nezeu face minuni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură. Prorocul Moise se ruga în gând şi Domnul i-a zis: „Moise, de ce strigi la Mine?” şi i-a izbăvit pe israeliţi de la pieire [Iş 14,15]. Antonie cel Mare a ajutat lumea prin ru­găciune, iar nu prin lucrul mâinilor lui. Cuviosul Serghie [din Radonej] a ajutat prin post şi rugăciune poporul rus să se elibereze de sub jugul tătarilor. Cuviosul Serafim [din Sarov] s-a rugat în gând şi Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Motovilov. Iată care este lucrul monahilor. Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism.

Monahul trebuie să lupte cu patimile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să le biruiască. Uneori monahul este fericit în Dumnezeu şi trăieşte ca în rai lângă Dumnezeu, alteori plânge pentru întreaga lume, fiindcă vrea ca toţi oamenii să se mântuiască.

Astfel, Duhul Sfânt îl învaţă pe monah să iubească pe Dumnezeu şi să iubească lumea. Vei zice, poate, că acum nu mai sunt asemenea mo­nahi, care se roagă pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi pe pământ rugători, atunci va fi sfârşitul lumii, vor veni mari nenorociri şi ele sunt deja acum. Lumea stă prin rugăciunile sfinţilor, şi monahul este chemat să se roage pentru întreaga lume. În aceasta stă slujirea lui şi pentru aceasta nu-l încărcaţi cu grijile acestei lumi. Monahul trebuie să vieţuiască într-o necontenită înfrânare, dar dacă se lasă prins în grijile lumeşti, va fi silit să mănânce mai mult şi nu se va mai putea ruga cum tre­buie; căci harului îi place să vieze într-un trup uscat.

Sursa: Sfântul Munte Athos

Foto: Chemare la rugăciune la Mănăstirea Cutlumuș, arhiva blogului

Dumnezeu zice aşa: „Dacă tu, omule, Îmi mulţumeşti pentru puţin, pe urmă Eu am să-ţi fac şi mai mare bine şi în veacul de acum şi în cel viitor”. Deci fericit şi de trei ori fericit este creştinul care mulţumeşte lui Dumnezeu în toată vremea pentru binefacerile Lui.

Vinurile aghiorite de la Revoluția din 1821 până în secolul al XX-lea

Secolul al XIX-lea a marcat o mică renaștere în Sfântul Munte. Organizarea, colaborarea dintre mănăstiri și ajutorul primit din exterior a dus la rambursarea datoriilor, la renovarea mai multor mănăstiri și la o bunăstare elementară. Toate aceste evoluții au fost întrerupte brusc de Revoluția de la 1821.

Vii ale Mănăstirii Sfântul Pantelimon
Monahii revoluționari s-au unit cu forțele din Macedonia și, în cele din urmă, au fost înfrânți. Turcii au trimis o armată de 3.000 de oameni în Sfântul Munte. Robia și suferințele pe care aghioriții nu le cunoscuseră vreme de 400 de ani le-au trăit în deceniul următor. Jafurile, amenzile, execuțiile prin spânzurare au devenit fenomene cotidiene. Mănăstirile erau obligate să întrețină toată această armată de ocupație. La Marea Lavră, de exemplu, din 1821 până în 1830 au locuit 750 de soldați otomani. Mănăstirea nu numai că îi hrănea, dar trebuia să le plătească și salarii.

Multe mănăstiri au reușit să scoată în secret sfintele lor odoare din Sfântul Munte și să le trimită în Grecia; ulterior, după întemeierea statului grec, le-au luat înapoi.

În intervalul 1821-26, numărul de monahi s-a diminuat de la  2.980 la 590. Acest lucru a avut un impact și asupra podgoriilor mănăstirilor, care au rămas fără mână de lucru. Cele mai multe podgorii au rămas necultivate, producția de vin s-a redus, iar monahii au ajuns să se ocupe mai ales de producția de țuică, care era mai ușor de obținut și nu necesita struguri de foarte bună calitate. În acești ani grei, metocurile din afara Sfântului Munte îi sprijineau pe athoniți trimițându-le din produsele lor.

După eliberare, statul elen a început să trimită un mic ajutor către mănăstiri, dar abia după anul 1830 au început să fie recuperate pagubele. În 1839, adoptarea legii ”Háti Serίf Ghiulhané” aduce reglementări în regiunile ocupate de turci și favorizează comerțul. În deceniile următoare începe o reorganizare în administrația Imperiului Otoman după modelele occidentale. Este epoca în care Tesalonicul înflorește comercial, la fel și capitala athonită, Karyes.

Pivnițe aghiorite
Tesalonicul de la mijlocul secolului al XIX-lea vuia de taverne, deși patronii de taverne plăteau un impozit mai mare decât ceilalți comercianți. Dezvoltarea capitalei athonite, Karyes, a fost extraordinară, cu rezultatul că o mulțime de laici au ajuns să facă comerț în piețele ei. Și dintr-o piață foarte zgomotoasă, desigur, nu puteau lipsi magazinele cu băuturi spirtoase, magazine care dădeau dureri de cap Patriarhului și părinților aghioriți. Producția de vin și de țuică fusese recuperată în mănăstiri și în schituri și darul lui Bacchus curgea din belșug în piața de la Karyes. În 1881, Patriarhul Ioachim al III-lea îi cere Sfintei Chinotite, structura administrativă superioară a Athosului, luarea de măsuri împotriva magazinelor de băuturi alcoolice. În ciuda hotărârilor părinților aghioriți, piața din Karyes continuă să funcționeze în ritmuri frenetice. În 1891, Sfânta Chinotită decide închiderea magazinelor și a atelierelor de producție pe care le aveau mirenii, în număr de peste 100. Dar se pare însă că nici această măsură severă nu a fost respectată. Contractul din 1895 cu Papa-Gavriil, unul dintre cei trei băcani din Karyes, interzice strict ”vânzarea șampaniei Bordeaux, a berii și a altor produse asemănătoare, este interzisă vânzarea vinului la pahar și a altor băuturi alcoolice, fie ele și oferite gratuit în magazine…”.

Scopul deciziei este de a opri comerțul pe care îl făceau laicii la Karyes și protejarea sfințeniei locului. Doi ani mai târziu, Patriarhia Ecumenică a emis un sigiliu care valida decizia Sfintei Chinotite ca în Karyes să funcționeze numai 3 băcănii și 46 de ateliere.

Mobilitatea comerțului dă un avânt și cultivării podgoriilor. Piața din Karyes vinde vin, dar acesta este comercializat și în afara Sfântului Munte. Monahul Evloghie Kourílas Lavreotul menționează că la sfârșitul secolului al XIX-lea, Marea Lavră avea „nesfârșite podgorii”. Numai podgoria lui kir Isaia este estimată la aproximativ 200 de hectare, producând 300-400 de încărcături de struguri. Imensul rezervor de vin era numit pappoús [bunicul], pentru că era extrem de vechi; rezervorul avea o capacitate de 17.000 de ocale, adică în jur de 21,7 tone. Dimensiuni uriașe pentru necesitățile unei singure mănăstiri.

Viile Chiliei Monoxilitis, aparținând de Mănăstirea Sfântul Pavel
Secolul al XX-lea găsește podgoriile aghiorite în plină înflorire. Gheronda Gavriil menționează că în acei ani, Mănăstirea Dionysiou producea 50.000 de ocale (64 de tone) de Monoxylíti, vestitul vin athonit. În 1912, monahii prăznuiesc eliberarea de sub turci, însă perioada de pace durează puțin.

În anii următori, aghioriții și podgoriile lor aveau să se confrunte cu două mari catastrofe care vor schimba parcursul podgoriilor istorice: filoxera, boala care a distrus podgoriile europene, și de catastrofa din Asia Mică.
Sursa :http://pemptousia.ro

Avva Macarie Prodromitul a trecut la cele veșnice

Ar fi trebuit sa împlinească 88 de ani pământești dar a plecat la Domnul mai devreme. A intrat în mănăstire la 14 ani și n’a mai părasit’o decât ieri, 14 / 1 septembrie 2014, la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (după calendarul nostru). Multă vreme a fost eclesiarhul Prodromului și în toată viața lui nu și’a lipit inima de nimic dintre cele lumesti.
Fost’a avva Macarie om de rugăciune, aspru foarte cu sine însuși, neagonisitor, negrabnic la vorbire și fără de viclesug… Pentru acestea – și pentru încă multe alte virtuti pe care și le’a lucrat în îndelungi nevoințe –, nădăjduiesc că Dumnezeu îl va număra printre drepții săi!

Foto și text George Crasnean
Sursa: Sfantul Munte Athos

Credinţă începătoare şi credinţa celor desăvârşiţi

Este vădit, după spusele Sfinţilor Părinţi, că sunt două feluri de credinţă. Prima este credinţa raţională, numită credinţă din auzire, fiind o credinţă începătoare, credinţă simplă. A doua este credinţa întemeiată pe vederea lui Dumnezeu (theoria), este credinţa celor desăvârşiţi şi care mântuieşte pe om. Cele două feluri de credinţă nu sunt potrivnice una alteia. Prima este începătoare, iar cealaltă este urmarea celei dintâi. Deci noi primim credinţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii spre a ne curaţi inimile de patimi şi a urca cu izbândă treptele curăţirii. Împlinind aceasta, ajungem la luminarea minţii, care este al doilea fel de credinţă, aşa-numita credinţă întemeiată pe vederea dumnezeiască. Când Adam a fost zidit de Dumnezeu, se afla în starea de luminare a minţii. Dar, după cădere, a ajuns pradă feluritelor patimi. Deci acum avem nevoie de dreapta credinţă spre a ajunge la credinţa din vedere, adică luminarea minţii, iar de acolo la vederea lui Dumnezeu. Prima credinţă ne deschide calea spre tămăduire, iar a doua este roadă şi urmarea tămăduirii omului
Sursa: Doxologia.ro