Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion

După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.

În ajun de Anul Nou a ajuns într-un anume cătun, unul dintre cele mai sărace din întreaga Grecie. Vântul rece vuia printre stâncile de piatră și printre tufișuri și nici un suflet viu nu putea fi găsit prin bezna nopții. Apoi, a văzut undeva în fața sa o mică colină sub care era ascunsă o stână. Sfântul Vasile a intrat în țarc și bătând cu toiagul său în ușa colibei a zis: Aveți milă de săracul de mine pentru sufletele adormiților voștri căci și Hristos a viețuit ca un sărac pe acest pământ. Trezindu-se câinii au început să latre la el.

Dar cum se apropiau mai mult de el și-l puteau mirosi, s-au îmblânzit, au început să dea din coadă, și s-au așternut la picioarele sale, scoțând sunete de bucurie. După care, un cioban, un tânăr de aproape 25 de ani, cu barbă neagră cârlionțată a deschis ușa și a ieșit la dânsul. Era Ioan Barbakos, un om solid dar sfios, adică un cioban. Și înainte de a se uita mai bine la cine i-a bătut la ușă îi spune: Intră, vino în casă. Bună ziua și La mulți ani!

În cabană, o lampă era pusă pe un leagăn prins între două bârne. Lângă vatră era patul lor în care dormea atunci soția lui Ioan. Imediat ce Sfântul Vasile a intrat înăuntru, Ioan, văzând că este preot, i-a luat mâna și i-a sărutat-o spunând: Binecuvântați părinte!, ca și cum îl cunoștea de dinainte și i-ar fi fost preotul său. Iar Sfântul i-a spus: Binecuvântarea și pacea Domnului să fie peste tine, peste casa și peste turma ta. Soția s-a ridicat și ea, i-a sărutat mâna și a binecuvântat-o și pe ea. Sfântul Vasile arăta mai mult a cerșetor decât a călugăr, având o scofie veche, cu o rasă purtată și peticită și cu încălțările pline de găuri, iar pe o parte, purta o traistă care arăta ca fiind goală. Ioan a pus lemne pe foc și de-ndată coliba a început să strălucească precum un palat. Căpriorii păreau să fie poleiți cu aur, în timp ce tifoanele cu brânză atârnate la uscat arătau ca niște candele, iar butoaiele de lemn, presele și toate lucrurile folosite de Ioan ca să facă brânză erau de culoare argintului, părând a fi bătute cu diamante, și împreună cu acestea toate celelalte lucruri pe care le mai avea fericitul Ioan prin coliba sa. Focul din vatră trosnea și cânta precum păsările raiului, împânzind o mireasmă de sfințenie. Cei doi l-au poftit pe Sfântul Vasile să se așeze lângă foc iar femeia i-a adus câteva perne ca să se odihnească. Atunci Sfântul și-a dat jos traista împreună cu haina pe care o avea pe deasupra, rămânând în straiele de pe dedesubt.

Împreună cu ajutorul său, Ioan a mers să mulgă oile și să dea deoparte mieii care tocmai au fost fătați și după aceea a separat și oile care erau gata să fete iar la restul  le-a dat drumul să pască. Turma sa era mică și Ioan era sărac însă el era fericit. Tot timpul era cuprins de bucurie mare, ziua și noaptea, pentru că era un om bun și avea o soție bună. Oricine trecea pe la casa lor era primit precum un frate și de aceea a găsit și Sfântul Vasile adăpost în casa lor și s-a așezat în ea ca și cum ar fi fost a sa, binecuvântându-o cu toate ale sale. În noaptea aceasta era așteptat în toate satele și cetățile lumii de căpetenii, ierarhi și alții dar nu a mers la niciunul dintre aceștia, ci a mers ca să șadă în casa fericitului Ioan.

Așadar Ioan, după ce s-a îngrijit de oi a venit înapoi și i-a spus Sfântului: Părinte, sunt cuprins de o bucurie mare și aș vrea ca să-mi citești cele scrise despre Sfântul Vasile cel Mare (i.e. cântările din canonul Sfântului). Sunt om neștiutor de carte, însă iubesc scrierile religiei noastre (i.e. cântările și slujbele bisericești). De fapt, chiar am o carte mică de la un stareț din Sfântul Munte și de câte ori trece pe la mine cineva care știe să scrie și să citească îi dau să-mi citească din ea, pentru că noi nu avem biserică pe aici.

La răsărit se ivea soarele. Sfântul Vasile s-a ridicat și s-a întors către răsărit făcându-și semnul Sfintei Cruci. S-a închinat până la pământ, a scos o carte din traista sa și a zis: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Ioan s-a așezat în spatele său și apoi s-a alăturat și femeia cu mâinile puse cruciș la piept după ce hrănise copilul. Apoi Sfântul a cântat Dumnezeu este Domnul … și troparul praznicului Pogorându-Se Mântuitorul la neamul omenesc a primit înfășare cu scutece…, sărind troparul său care spune În tot pământul s-a răspândit vestire ta… . Vocea sa era smerită și dulce, iar Ioan împreună cu soția sa au fost cuprinși de un adânc duh de pocăință chiar dacă nu înțelegeau fiecare cuvânt ce era citit. Sfântul Vasile a continuat, cântând toată slujba Utreniei împreună cu Canonul Praznicului: Veniți popoare să cântăm cântarea lui Hristos Dumnezeu …, sărind din nou peste canonul său care spune: Vasile, glasul ar trebui să vină în ajutorul celor ce vor să înceapă laudele tale … . Apoi, a rostit cu glas mare toată slujba Sfintei Liturghii, a făcut binecuvântarea de final și a binecuvântat toată casa. Așezându-se la masă, după ce au terminat de mâncat, soția a adus Vasilopeta (prjitură sau pâine dulce făcută de Anul Nou în cinstea Sfântul Vasile cel Mare) și a așezat-o pe masă. Atunci, Sfântul a luat un cuțit și cu el a trasat semnul Sfintei Cruci pe Vasilopetă, zicând: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin! Prima bucată a tăiat-o zicând: în numele Domnului, a doua:în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și apoi pentru Ioan, stăpânul acestei case. Atunci Ioan a spus: Părinte, ai uitat să tai pentru Sfântul Vasile cel Mare! și Sfântul i-a răspuns: Adevărat! și îndată a spus: pentru slujitorul tău, Vasile și a continuat cu pentru Ioan stăpânul acestei case, pentru stăpâna acestei case, pentru copil, pentru ajutorul de la stână, pentru animale și pentru cei săraci. Dar îndată, Ioan a spus: Părinte, de ce nu ai tăiat o bucată și pentru sfinția ta? Sfântul i-a răspuns: Dar am făcut, o fericitule! Însă Ioan, acest om binecuvântat de Dumnezeu nu a înțeles răspunsul Sfântului.

După aceea, Sfântul Vasile s-a ridicat și a spus rugăciunea: Doamne Dumnezeul meu, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu… iar Ioan i-a spus:  Mă întreb, poate poți să-mi spui părinte, pentru că știi atât de multe, în ce palate a poposit Sfântul Vasile cel Mare în această noapte? Iar căpeteniile și ierarhii, ce păcate au aceștia? Noi cei săraci suntem păcătoși pentru că sărăcia noastră ne-a adus la păcat. Sfântul Vasile a spus din nou aceeași rugăciune, dar cu lacrimi de această dată, schimbându-o puțin: Doamne Dumnezeul meu, am privit și am văzut că robul tău Ioan este smerit și vrednic ca Tu să intri în casa sa. E prunc și el dar pruncilor le-a descoperit Tainele Tale. Și din nou fericitul Ioan, nu a înțeles nimic…
Sursa: Doxologia.ro

A doua zi de Craciun; Soborul Maicii Domnului; Sf. Cuv. Nicodim de la Tismana; Sf. Ier. Eftimie Mart., ep. Sardei

În aceasta luna, in ziua a douazeci si sasea, Soborul Preasfintei Stapanei noastre Nascatoarei de Dumnezeu.

        Despre fuga in Egipt a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu:

        Dupa ce Irod a dat porunca sa fie taiati toti pruncii din Betleem, ingerul Domnului s-a aratat in vis lui Iosif, zicand: “Scoala-te, ia Pruncul si pe mama Lui si fugi in Egipt”. Si a fugit in Egipt Nascatoarea de Dumnezeu cu Pruncul si cu Iosif, pentru doua pricini: intai ca sa se plineasca ceea ce s-a zis prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”; a doua, ca sa se inchida gura ereticilor. Daca Maica Domnului n-ar fi fugit cu Pruncul in Egipt si ar fi fost prins Pruncul si ucis, atunci s-ar fi impiedicat mantuirea oamenilor; iar daca ar fi ramas in Palestina si n-ar fi fost ucis de Irod, si ar fi scapat tocmai pentru ca sa poata implini mantuirea oamenilor, atunci multi ar fi socotit ca a purtat o naluca de trup si nu trup adevarat, iar ereticii fara de Dumnezeu ar fi indraznit sa zica: “Daca ar fi purtat trup, ar fi fost ucis de sabie; dar daca n-a fost ucis, inseamna ca nalucire este nasterea Lui”. Pentru aceasta a fugit in Egipt, ca sa sfarame idolii de acolo si sa mantuiasca toata lumea in vremea mantuitoarei Rastigniri si invieri.

        Tot in aceasta zi, pomenirea celui intre sfinti Parintelui nostru Eftimie Marturisitorul, episcopul Sardelor.

        Cel intre sfinti Parintele nostru Eftimie a trait pe vremea imparatilor Constantin si Irina. Mai intai a stralucit ca o stea in viata calugareasca, apoi a fost facut arhiereu. La Sinodul al doilea de la Niceea a zdrobit cu putere pe eretici. imparatii vazand ca este atat de priceput, l-au trimis in multe solii. Cand Nichifor s-a urcat pe tronul imparatesc si a inceput sa traiasca nelegiuit, sfantul l-a mustrat. imparatul l-a surghiunit in Apus, in Patalarea, impreuna cu alti episcopi ortodocsi. De atunci si pana la patimirea sa ca marturisitor. Vreme de 29 de ani, fericitul nu si-a mai vazut mitropolia. Cand s-au schimbat imparatii si a venit pe tronul imparatiei romane Leon, cel cu numele de fiara, sfantul a fost chemat din surghiun. Si l-a intrebat imparatul de se inchina sfintelor icoane. Sfantul s-a folosit de indrazneala lui obisnuita si l-a dat anatemei pe imparat. Tiranul s-a maniat si l-a surghiunit din nou, in Ason. Cand Leon cel prea rau a fost ucis cu sabia de imparatul de dupa el, fericitul a fost chemat din Ason si i s-a cerut sa nu se inchine sfintelor Icoane. Dar sfantul iarasi l-a fulgerat si pe acest imparat cu cuvintele sale, strigand: “Daca cineva nu se inchina Domnului nostru Iisus Hristos zugravit in icoana, anatema sa fie”. Pentru aceasta fericitul a fost batut, surghiunit in Acrita si inchis intr-o temnita intunecoasa. Apoi a fost intins de patru insi si batut vreme indelungata cu vine crude de bou. De pe urma ranilor acelora dureroase, sfantul s-a umflat ca un burduf. A mai trait numai opt zile dupa patimire si si-a dat duhul lui, in mainile lui Dumnezeu, stralucind mai mult decat soarele.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Constantin cel dintre iudei.

        Cuviosul Parintele nostru Constantin era din cetatea Sinada. Parintii lui slujeau umbrei Legii, ca erau iudei. Pe cand Constantin era copil mic si mergea cu mama lui, a vazut pe un crestin ca si-a facut semnul Sfintei Cruci pe gura cand a cascat. De atunci o facea si el asa cum l-a vazut pe acela. A indragit si celelalte fapte crestinesti si le facea cu credinta fierbinte. Din pricina aceasta ii stralucea fata. A fost invatat de sus de la Dumnezeu tainele crestine si a stat nemancat cateva zile.

        Odata o evreica tanara a tabarat asupra lui cu gand de desfranare. Iar el, vrand sa cunoasca din nou prin fapta puterea Sfintei Cruci, a facut deasupra fetei semnul Sfintei Cruci si deodata a vazut ca fata se prabuseste la pamant muta si moarta; si s-a minunat. A facut apoi deasupra celei ce zacea moarta, iarasi, semnul Sfintei Cruci si a inviat-o.

        Povatuit de un nor dumnezeiesc, s-a dus la o manastire numita Fuvution in care straluceau in virtute niste barbati vestiti ce duceau viata schimniceasca. A povestit staretului cele petrecute cu el. Staretul a poruncit sa i se aduca o cruce si i-a spus sa o sarute, si pe cand saruta fericitul cu evlavie partea de jos a Sfintei Cruci, atunci crucea, arma aceea cinstita in intregime cu bratele ei s-a rezemat pe cuviosul lui cap si a intiparit pe el chipul crucii, care a ramas nesters pana la moartea lui. Apoi a fost invrednicit de dumnezeiescul botez si a primit numele de Constantin. Dupa botez a urmat un lucru de minune. Pe piatra pe care au stat picioarele sale cand a iesit din colimvitra au ramas urmele picioarelor lui. Si asa a inceput luptele cele duhovnicesti si se sarguia sa intreaca pe toti in aspra vietuire. Lucra si el corturi; ca si Sfantul Apostol Pavel. Cand isi facea rugaciunile catre Dumnezeu, locul se umplea de buna mireasma. Cand mergea la biserica, usile bisericii se deschideau de la sine, inaintea lui. Pentru curatia sufletului lui cunostea gandurile fratilor manastirii.

        Apoi a iesit din manastirea Fuvution si s-a dus in Muntele Olimpului si de acolo in Mira, si pe urma in Cipru, si de la Cipru la Atalia si acolo a trecut cu picioarele un rau ce nu putea fi trecut decat cu barca. Si dupa ce a umblat si prin alte multe locuri s-a intors iarasi in Olimp si acolo a stat patruzeci de zile nu numai flamand, ci si ingropat pana la mijloc intr-o groapa. Dupa acestea, fara voia lui, a fost hirotonit preot, dar n-a parasit o clipa luptele cele pustnicesti. Cu opt luni inainte a cunoscut plecarea lui la Dumnezeu si asa, dupa trecerea lor, s-a mutat la Domnul. Mai inainte de mutare, a spus celor din jurul lui cu de-amanuntul toata viata si faptele lui.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Evarest.

        Cuviosul Parintele nostru Evarest a trait pe vremea imparatului Leon, luptatorul impotriva sfintelor icoane. Se cobora din oameni insemnati din Galatia Asiei. A fost dat sa invete carte si a ajuns bun si de folos tuturor. Ducandu-se la Constantinopol a tras in gazda la unul din mai-marii orasului, ruda cu el, Vriente cu numele, patrician cu dregatoria. A stat la el cateva zile. Ivindu-se o nevoie, imparateasa Teodora l-a trimis pe Vriente patricianul sol la bulgari. Vriente l-a luat cu el si pe cinstitul Evarest. Cand au ajuns la locul numit Scopelon s-au asezat sa se odihneasca putin. Dupa randuiala lui Dumnezeu, fericitul Evarest a intalnit aici un batran care ducea viata schimniceasca. Si dupa dorinta sa a fost tuns de acel calugar si a luat cu dragoste jugul cel usor al Domnului. Mai tarziu batranul acela l-a binecuvantat, i-a dat scrisori si l-a trimis la Manastirea Studion; a fost primit in manastire si a inceput nevointele sale cele schimnicesti. Alegea ca pilda de urmat pe un frate care ii intrecea pe ceilalti in virtute si cauta sa fie tot ca el de nevoitor. Straduintele si nevointele lui nu-i cu putinta sa le insiram. in astfel de nevointe traind in chip bineplacut lui Dumnezeu si-a dat lui Dumnezeu duhul, cand a ajuns in al saptezeci si noualea an al vietii lui. Cinstitul lui trup a fost ingropat in Manastirea lui Cocorovie.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului noului sfintit Mucenic Constantie Rusul, care a patimit in Constantinopol in anul 1743.

        Tot in aceasta zi si pomenirea Sfantului Preacuviosului Parintelui nostru Nicodim, arhimandritul din lavra Sfintei Manastiri Tismana.

        Tot Sfantul si Preacuviosul Parintele nostru Nicodim era de neam sloven, nascut si crescut in dreapta credinta. Dupa ce a primit sfantul si ingerescul chip al calugariei si harul preotiei, a pustnicit prin multe locuri, adunand la sine toata fapta cea buna prin iubire de osteneli si alte petreceri imbunatatite.

        Tot cand a venit in partile acestea ale Tarii Romanesti a trait in multe trude si osteneli sufletesti si a petrecut cu neincetate rugaciuni prin muntii pamantului acestuia. Sfantul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu, precum se istoriseste pana in ziua de azi. Mai intai pe apa Motrului, apoi Manastirea de la Vodita, pe numele Sfantului Antonie cel Mare. Acolo a facut chinovie de multi parinti si frati intru Hristos si a vietuit in acea manastire multa vreme, sfantul.

        Dupa aceea, prin descoperire dumnezeiasca, a mers la locul ce se numeste Tismana. Cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude si osteneli, altar dumnezeiesc si locas de viata de obste. Multime mare de calugari s-a adunat acolo; iar Sfantul Nicodim vietuia cu acesti frati intru Hristos; le era chip si pilda de fapte bune, si-i povatuia pe calea mantuirii. Si luand sfantul de la Dumnezeu harul facerii de minuni si putere asupra duhurilor celor necurate, multe si nenumarate minuni a facut cat a trait in viata. A alungat demoni si a tamaduit toata boala si toata neputinta. Se spune ca si in foc a intrat si a iesit nevatamat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de parul capului sau. A mai facut si alte minuni si nespuse lucruri cu puterea lui Hristos. Si asa, ajungand cu sfintenie pana la adanci batraneti, s-a mutat din viata aceasta vremelnica la viata cea cereasca si nepieritoare. intru aceasta luna in douazeci si sase de zile. Si au fost ingropate cinstitele si sfintele sale moaste in sfanta si dumnezeiasca sa manastire Tismana, unde se face slujba si praznuirea sa in toti anii. Mormantul sau sta intru pomenire pana in ziua de azi, cu candela neadormita.

        Dupa ce Dumnezeu a preaslavit moastele sale cu mireasma dumnezeiasca de bun miros, cu har izvorator de mir si cu facere de minuni, au fost scoase din mormant si puse in racla si asezate inauntru cu cinste in sfanta biserica, asa ca si moastele Sfantului Grigorie Decapolitul in sfanta Manastire Bistrita. Dupa trecere de multi ani, un domn al tarii acesteia a vrut sa ridice din Manastirea Tismana moastele Sfantului Nicodim, sa le duca in Bucuresti, ca sa fie acolo statatoare. Dar n-a fost voia sfantului sa se instraineze moastele sale din locasul sau. Si cu minune s-a facut de a parasit domnul acela gandul sau si lucrul cel neplacut sfantului. Ca indata s-a aratat in vedenie unuia din calugari si i-a poruncit sa spuna staretului sa-i ascunda moastele si numai un deget sa ia de la mana lui si sa-l opreasca pentru evlavia credinciosilor. Sfantul Nicodim s-a aratat in acelasi chip si staretului; i-a dat ca si fratelui aceeasi porunca. incredintandu-se dar staretul, a luat un deget de la mana sfantului si mir de la moastele sale.

        Degetul si sfantul mir, pus intr-un vas de cositor, impreuna cu o cruce de plumb ce o purta sfantul la gat, se afla in sfanta manastire pana in ziua de azi, ca odoare duhovnicesti cinstite si de mult pret. Din sfantul mir nimeni n-are voie sa ia; se ingaduie sa se sarute vasul si se umplu toti de nespusa mireasma duhovniceasca. Ascunzandu-se dar in acest chip moastele sfantului, de care se stia numai din staret in staret si unul din fratii manastirii. Iar mai pe urma, din intamplarile vremilor celor cu multe robii, au ramas moastele sfantului de tot tainuite si nestiute de nimeni pana in ziua de azi. Poate ca asa a fost voia sfantului. Cele mai sus numite sfinte si cinstite odoare sunt indestulatoare pentru mangaierea parintilor manastirii si a celorlalti locuitori crestini. Ele fac si acum multe si nenumarate minuni. Duhurile necurate din oameni se alunga cu chemarea numelui sfantului; vindecari de multe feluri de boli se daruiesc celor ce nazuiesc si alearga cu credinta la ajutorul sfantului; pamantul si tara aceasta se pazeste cu rugaciunile si ajutorul Sfantului Nicodim de multe nevoi; iar sfanta si dumnezeiasca Manastire Tismana, care tine si are comoara de mult pret sfintele sale moaste, este pazita si aparata totdeauna, cu grabnica lui folosinta, de multe bantuieli ale vazutilor si nevazutilor vrajmasi.

        in urma hotararii Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in ziua de 28 octombrie 1955, in catedrala Mitropoliei Olteniei din Craiova s-a oficiat sfanta slujba a Sfantului Nicodim, ca inceput al savarsirii de atunci inainte, a slujbei Sfantului Nicodim in toate bisericile din Biserica Ortodoxa Romana.

        Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

Sărbătoarea Naşterii Domnului – Crăciunul

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte la 25 decembrie Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.   Acest eveniment a avut loc în urmă cu 2000 de ani într-o peşteră din Betleemul Iudeii. Atunci, împărat al Imperiului Roman era Octavian Augustus (27 î.d. – 14 d.Hr.) în timp ce guvernator al provinciei Siria, de care ţinea şi Iudeea, era Quirinius, iar rege în Iudeea era Irod Idumeul (37 î.d. – 4 d.Hr.). Evenimentul naşterii Mântuitorului s-a întâmplat către sfârşitul domniei lui Irod, fiind fixat de către Sfântul Dionisie Exiguul în anul 753 de la întemeierea Romei, de când se numără anii erei creştine. Deasupra locului Naşterii Domnului din Betleem străjuieşte de peste 1600 de ani, biserica ctitorită de Sfânta Împărăteasă Elena, sec. IV. În relatările Sfintelor Evanghelii, aflăm istoria Nașterii Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfânta Fecioară Maria locuia în micul orăşel Nazaret. Bătrânul Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, era un bărbat „drept“, după cuvintele Evanghelistului Matei, din neamul lui David. Numele lui Iosif se traduce prin „Iahve să adauge”, iar meseria sa era aceea de dulgher. Se pare că locul de origine al lui Iosif era cetatea Nazaretului în care Iisus avea să copilărească. Deci, atât Iosif logodnicul, cât şi Sfânta Fecioară trebuiau să se înscrie în oraşul strămoşului David, adică în Betleem. Aici, nu au găsit nicăieri loc de adăpost pentru că veniseră foarte mulţi iudei originari din această localitate pentru a se înscrie la recensământul organizat de Imperiul Roman. La ieşirea din Betleem, dincolo de poarta din spre miază-zi s-au oprit. Aici, au găsit o peşteră care slujea drept staul pentru vite. S-au adăpostit în acest loc, unde, în sărăcia cea mai desăvârşită, Sfânta Fecioară Maria a adus pe lume pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Matei istoriseşte de venirea magilor de la Răsărit cu aur, smirnă şi tămâie, de înşelarea lui Irod, de fuga în Egipt, de uciderea pruncilor, de întoarcerea de acolo după moartea lui Irod şi aşezarea în Nazaret. Toate acestea, pentru ca să dovedească marele adevăr că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul cel vestit de proroci. Naşterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru că se petrece într-o anumită epocă, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar în Iudeea guverna Irod. Sfinţii Evanghelişti insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamnă că a luat cu adevărat trup omenesc şi că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. De Crăciun, sărbătorim Naşterea lui Hristos, dar în acelaşi timp, trăim faptele legate de Naştere şi în chip tainic, în inima noastră, pentru că atunci când vieţuim în Biserică, trăim şi suntem părtaşi la toate stadiile sfintei întrupări a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Primele documente despre sărbătoarea Naşterii Domnului le găsim din secolul al III-lea, în Istoria bisericească a lui Nichifor Calist, care a consemnat o tradiţie, potrivit căreia numeroşi creştini au ars de vii într-o biserică din Nicomidia, în care se adunaseră pentru a cinsti Naşterea Domnului. Acest eveniment a avut loc în perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, iniţiate de împăraţii Diocleţian şi Maximian. 

Istoria evanghelică a Naşterii Domnului
Sfânta Scriptură ne oferă cele mai importante informaţii despre Naşterea Domnului. Desigur acestora se adaugă ceea ce s-a păstrat prin viu grai în Tradiţie şi în credinţa oamenilor. Deşi scopul Evangheliilor nu a fost să ne ofere o biografie detaliată a Domnului Hristos, totuşi, ele sunt mărturii ale unor evenimente care au avut loc în istorie.   Din  Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut în timpul lui Irod cel Mare, numit şi Idumeul (74-4 î.Hr.): „Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele“ (Matei 2, 1). Atunci când consemnează Naşterea Domnului, Matei aminteşte şi de moartea lui Irod: „După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif“ (Matei 2, 19). De asemenea, şi Evanghelistul Luca aşază data naşterii lui Iisus în timpul lui Irod cel Mare: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii“ (Luca 1, 5); şi mai aflăm că acest eveniment a avut loc la un an şi trei luni de la Naşterea Botezătorului Ioan. Conform datelor istorice, aflăm că Irod cel Mare a murit în luna martie a anului 4 î.Hr., iar Naşterea Domnului trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, cu cel puţin 40 de zile. Putem data exact moartea lui Irod, pentru că istoricul Iosif Flaviu consemnează că acesta a murit în preajma unei eclipse. Astrologii au datat această eclipsă pe 12 martie anul 4 î.Hr..  

Sfântul Dionisie Exiguul şi era creştină
 
Pentru a înţelege mai bine expunerea noastră trebuie să spunem că în datarea erei creştine Sfântul Dionisie Exiguul sau Cel Smerit (470- 545) a făcut o eroare de cel puţin 4 ani. În secolele al V-lea – al VI-lea, atunci când acest călugăr din Dobrogea a trăit, precum şi mai înainte de el, numerotarea anilor se făcea în funcţie de anii de domnie ai împăratului roman. Un astfel de exemplu avem la Luca 3, 1: „În al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu“. Astfel că, pentru a data Naşterea lui Iisus, Dionisie a aproximat anul morţii lui Irod cu anul de domnie al împăratului Octavian Augustus, care conducea Imperiul Roman. Dionisie a omis însă cel puţin 4 ani din domnia lui Augustus, timp în care acesta a domnit cu titlul de Octavian. Din cauza aceasta moartea lui Irod a fost greşit calculată cu 4 ani în plus, de aici deducând că Naşterea lui Hristos a avut loc mai devreme de anul 1 pe care Dionisie l-a stabilit ca anul erei creştine sau al Naşterii Domnului. Dacă avem în vedere informaţiile de la Matei şi Luca, cele spuse de istoricul Iosif Flaviu referitoare la sfârşitul vieţii lui Irod, precum şi datele oferite de astronomia modernă, putem spune că Naşterea lui Iisus a avut loc în iarna dintre anii 5 şi 4 înainte de era creştină, înainte de moartea lui Irod. Însă, unii istorici împing Naşterea Domnului spre anii 7-6 înaintea erei creştine, pe baza informaţiilor oferite de astronomia modernă. Cercetarea mişcărilor astrelor şi corpurilor cereşti a confirmat că în preajma Naşterii Domnului au avut loc fenomene pe cer care ar fi putut semăna cu naşterea unei noi stele. Acest fenomen special a fost conjuncţia dintre planetele Jupiter şi Saturn. Conjuncţia este momentul apropierii maxime, ca poziţie aparentă, a două corpuri cereşti văzute de pe un al treilea (în general ). Această conjuncţie a avut loc de patru ori: mai, anul 7 î.Hr.; septembrie, 7 î.Hr.; decembrie, 7 î.Hr.; februarie, 6 î.Hr. Ultima conjuncţie, din februarie, anul 6 înaintea erei creştine, a fost deosebit de strălucitoare pentru că în această conjuncţie a intrat şi planeta Marte. Precizările aduse de astrologi, coroborate cu informaţia că Hristos S-a născut înainte de moartea lui Irod, plasează Naşterea lui Hristos între anii 7 şi 4 î.e.n. Dar se deschide o altă problemă. Dacă Naşterea lui Iisus a avut loc în anul 7, atunci începutul propovăduirii sale nu corespunde informaţiei de la Luca, care spunea că avea 30 de ani atunci când a început propovăduirea Evangheliei: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23).  

Steaua prefaţează Naşterea Domnului în Betleem  

Evangheliştii Luca şi Matei ne arată că Naşterea lui Iisus a avut loc mult mai aproape de moartea lui Irod din anul 4 î.e.n. Prima apariţie a stelei a fost cu doi ani şi zece luni înainte de moartea lui Irod (mai 7 – martie 4). Semnificaţia acestui răstimp de doi ani ne este dovedită în alt episod din Sfânta Scriptură, despre care vom vorbi mai încolo. Luca ne arată că Naşterea lui Iisus nu a avut loc în anul 7-6, când a apărut steaua, pentru că el spune că propovăduirea lui Ioan Botezătorul a început în anul al 15-lea de domnie al Cezarului Tiberiu (anii 27-28) (cf. Luca 3, 1-3). Aflăm însă că în timpul activităţii sale L-a botezat pe Iisus Hristos,  despre care Luca spune că avea în jur de 30 de ani: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască)“ (Luca 3, 23). Această expresie poate să nu arate vârsta exactă a lui Iisus. Ar fi putut să aibă 31, 32 sau 33. Dacă calculăm 32 de ani vârsta Mântuitorului la începutul propovăduirii, şi plecăm din anul 15 al domniei lui Tiberiu, ajungem în anul 5-4 î.e.n. ca an de naştere al Mântuitorului Iisus Hristos. Dacă însă plasăm anul 7 î.e.n. ca dată a Naşterii, atunci Hristos ar fi avut 35 sau mai mult de ani la începutul propovăduirii, fapt care nu corespunde relatării lui Luca, că Hristos era în jur de 30 de ani.    

Naşterea a avut loc când magii au ajuns la Ierusalim
 
Matei nu arată că Naşterea lui Hristos a avut loc odată cu arătarea stelei din anii 7-6, ci odată cu ajungerea magilor la Ierusalim. Este evident că Evanghelistul presupune o perioadă de timp între arătarea stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim, când a avut loc şi Naşterea. Prezenţa magilor a stârnit interesul lui Irod cel Mare, care i-a convocat la o întâlnire, consemnată la Matei 2,7: „Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua“. De la ei a aflat ceea ce noi ştim din astronomie, că steaua minunată s-a arătat de patru ori în anii 7-6. Se arată că vizita magilor a avut loc după ultima apariţie a stelei. Dar cât de târziu a avut loc? Bazându-se pe informaţiile magilor despre stea şi descoperind că a fost păcălit de aceştia care nu i-au descoperit locul şi identitatea Pruncului care va deveni regele lui Israel, Irod a ordonat omorârea tuturor copiilor din Betleem şi din vecinătatea oraşului care ar fi putut rivaliza la tronul de împărat: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând, a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi“ (Matei 2, 16). El a omorât pe toţi copiii de doi ani şi mai jos până la cei nou-născuţi. Această informaţie preţioasă arată durata de timp dintre prima arătare a stelei şi ajungerea magilor la Ierusalim. Uciderea copiilor de doi ani împliniţi, şi nu de 3 ani, sau cei care urmau să împlinească 3 ani, arată că Irod ştia de la magi răstimpul în care S-ar fi putut naşte Hristos, de la prima apariţie a stelei. Iar dacă ştim că Hristos S-a născut când magii au ajuns în Ţara Sfântă, avem confirmată ipoteza că Hristos S-a născut în iarna dintre anii 5-4 î.e.n. Steaua pe care au văzut-o magii, care i-a condus la locul Naşterii din Betleem şi la Pruncul Iisus Hristos, este un semn divin ce a continuat arătările naturale de mai înainte, care i-au făcut pe magi să plece în această călătorie minunată. Varianta minunii este confirmată şi de relatarea evanghelică, care spune că la Naştere cerul s-a luminat, cete de îngeri s-au arătat şi au slăvit pe Dumnezeu vestind venirea lui Mesia în lume. Această minune a fost văzută şi de unii păstori care păzeau oile în apropiere de Betleem.

Sărbătoarea Naşterii Domnului

  Cel dintâi praznic împărătesc cu data fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului, este Nașterea, numită în popor și Crăciunul, la 25 decembrie, este sărbătoarea anuală a nașterii cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos (vezi Luca II, .1-21). Pare a fi cea dintâi sărbătoare specific creștină, dintre cele ale Mântuitorului, deși nu este tot atât de veche ca Pastile sau Rusaliile, a căror origine sta în legătură cu sărbătorile iudaice corespunzătoare.   a) În mentalitatea creștină primitivă, moștenită de la lumea veche, accentul se punea pe ziua morții și a învierii divinităților adorate, iar nu pe ziua nașterii lor. De aceea, cultul Mântuitorului în Biserica primară era concentrat mai tot în jurul morții și al învierii Sale. Calendarele creștine păstrează de asemenea în amintirea posterității, nu datele nașterii mucenicilor și ale Sfinților, ci datele morții lor. De aceea, Nașterea Domnului este considerată în general ca o sărbătoare de origine mai nouă decât Pastile. Vechimea ei se poate urmări retrospectiv în documente până pe la sfârșitul secolului III, când – după o tradiție consemnată de istoricul bizantin Nichifor Calist – pe timpul prigoanei lui Diocletian și Maximian, o mare mulțime de creștini au pierit arși de vii într-o biserică din Nicomidia, în care ei se adunaseră să prăznuiască ziua Nașterii Domnului.   b) Deși sărbătorită în toată lumea creștină, totuși, la început era deosebire între creștinii din Apus și cei din Răsărit, în ceea ce privește data acestei sărbători. Astfel, în Apus, cel puțin de prin sec. III, Nașterea Domnului se serba, ca și azi, la 25 decembrie, potrivit unei vechi tradiții, după care recensământul lui Cezar August, în timpul căruia Sf. evanghelist Luca ne spune că s-a întâmplat Nașterea Domnului (Luca II, 1 ), a avut loc la 25 decembrie 754 ab Urbe condita (de la fundarea Romei). După Sf. Ioan Gură de Aur, tradiția aceasta este foarte veche la Roma și acolo, spune el, Nașterea Domnului s-ar fi serbat de la început la 25 decembrie. Cam același lucru afirma, puțin mai târziu, și Fericitul Ieronim, într-o cuvântare ținută de el la Ierusalim, în ziua de 25 decembrie; convingerea că în această zi S-a născut Hristos, spune el, este veche și universală.   De asemenea, după Fericitul Augustin, consensul Bisericii fixează ziua nașterii Domnului în ziua a opta a calendelor lui ianuarie (25 decembrie). Dar ceea ce este sigur este că în Răsărit, până prin a doua jumătate a secolului IV, Nașterea Domnului era serbata în aceeași zi cu Botezul Domnului, adică la 6 ianuarie; această dublă sărbătoare era numită în general sărbătoarea Arătării Domnului. Practică răsăriteana se întemeia pe tradiția că Mântuitorul S-ar fi botezat în aceeași zi în care S-a născut, după cuvântul Evangheliei, care spune că, atunci când a venit la Iordan să Se boteze, Mântuitorul avea ca la 30 ani (Luca III, 23).   De fapt însă, atât în Orient cât și în Occident Nașterea Domnului a fost serbata de la început la aceeași dată, în legătură cu aceea a solstițiului de iarnă, numai că orientalii au fixat-o, după vechiul calcul egiptean, la 6 ianuarie, pe când Apusul, în frunte cu Roma, a recalculat-o, fixând-o în funcție de data exactă la care cădea atunci solstițiul, adică la 25 decembrie.   Se consideră că sărbătoarea Nașterii s-a despărțit pentru prima dată de cea a Botezului, serbandu-se la 25 decembrie, în Biserica din Antiohia, în jurul anului 375, apoi la Constantinopol în anul 379, când Sf. Grigorie de Nazianz a ținut cu acel prilej celebra predica festivă, care va servi mai târziu că izvor de inspirație imnografului Cosma de Maiuma la compunerea canonuluf Nașterii (“Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L !…”).   Peste câțiva ani, se introducea dată de 25 decembrie, pentru prăznuirea Crăciunului, și la Antiohia, după cum dovedește Omilia la Nașterea Domnului, ținută la Antiohia de Sf. loan Gură de Aur în 386, și amintită mai înainte. În Constituțiile Apostolice (V, 13), redactate spre sfârșitul, secolului IV, Nașterea Domnului e numărata că cea dintâi dintre sărbători, recomandându-se serbarea ei la 25 decembrie, iar în alt loc (cart. VIH, cap. 33) e amintită ca o sărbătoare deosebită de cea. a Epifaniei. Cu timpul, și anume prin prima jumătate a secolului V, ziua de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii a fost introdusă și în Biserica Alexandriei, apoi în cea a Ierusalimului, generalizându-se astfel în creștinătatea răsăriteană. Numai armenii serbează încă până astăzi Nașterea Domnului tot la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), că în vechime.   c) La fixarea zilei de 25 decembrie că dată a sărbătorii Nașterii Domnului, s-a avut în vedere probabil și faptul că mai toate popoarele din antichitate aveau unele sărbători solare care cădeau în jurul solstițiului de iarnă (22 decembrie), sărbători care erau împreunate cu orgii și. petreceri desantate și pe coare Crăciunul creștin trebuia să le înlocuiască. Biserica a vrut să contrapună o sărbătoare creștină mai ales cultului lui Mitra, zeul soarelui, cult de origine orientală, care prin sec. III făcea o serioasă concurenta creștinismului, îndeosebi în rândurile armatei romane, și a cărui sărbătoare centrală cădea în jurul solstițiului de iarnă (22-23 decembrie), ea fiind privită ca zi de naștere a zeului Soare, învingător în lupta contra frigului și a întunericului, și Ziua de naștere a Soarelui nebiruit, pentru că de aici înainte zilele încep să crească, iar nopțile să scadă. Opinia generală a liturgistilor și istoricilor apuseni este că ziua de naștere a zeului Mitra (sărbătoare introdusă la Roma de împăratul Aurelian la 274) ar fi fost astfel înlocuită cu ziua de naștere a Mântuitorului care fusese numit de prooroci “Soarele Dreptății” (Maleahi IV, 2) și “Răsăritul cel de sus” (comp. Zaharia VI, 12 ; Luca I, 78, 79 și Troparul Nașterii Domnului) și pe Care bătrânul Simeon îl numise “Lumina spre descoperirea neamurilor” (Luca II. 32), iar apoi El însuși Se numise pe Sine “Lumina lumii” (Ioan IX, 5). Este însă posibil ca adevăratul raport cronologic dintre aceste două sărbători să fie invers, adică va fi existat mai întâi sărbătoarea creștină a Nașterii lui Iisus la 25 decembrie, iar introducerea de către Aurelian a sărbătorii păgâne a lui Mitra la 274 să fi constituit o încercare neizbutită de a înlocui sărbătoarea creștină, mai veche.   Tot în legătură cu fenomenele naturii erau și sărbătorile de iarnă ale romanilor, că Saturnaliile (sărbătoarea lui Saturn) și Juvenaliile (sărbătoarea tinerilor sau a copiilor), care cădeau cam în același timp. De aceste sărbători ale strămoșilor noștri romani erau legate o mulțime de datini și obiceiuri vechi, pe care poporul nostru le păstrează până azi, dar le-a pus în legătură cu Nașterea Domnului și le-a împrumutat sens și caracter creștin, că de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul s.a., la care cu timpul s-au adăugat și altele, de origine și concepție pur creștină, că : Vicleiemul, Irozii, Steaua s.a., care fac din sărbătoarea Crăciunului una dintre cele mai scumpe și mai populare sărbători ale Ortodoxiei românești.   Nu mai puțin se poate să fi contribuit la fixarea zilei de 25 decembrie că dată a Nașterii Domnului și o considerație simbolică, în legătură cu cursul anului solar. Deoarece Sf. Ioan Botezătorul a spus: “Aceluia (adică lui Iisus) se cade să crească, iar mie să mă micșorez” (Ioan III, 30), s-a așezat sărbătoarea Nașterii lui la 24 iunie (momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească), iar Nașterea Mântuitorului la 25 decembrie, adică după solstițiul de iarnă, când zilele încep să se mărească.   d) Odată fixată la 25 decembrie, sărbătoarea Nașterii Domnului a atras după sine revizuirea și deplasarea sau fixarea datelor unui șir întreg de alte sărbători, în general mai noi, care stau în dependență cronologică de ea, și anume : Tăierea-împrejur a Domnului, întâmpinarea Domnului, Bunavestire și Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (vezi mai departe). Totodată, în legătură cu marele praznic, au luat naștere în calendarul răsăritean pomenirile unor sfinți mai importanți din Vechiul și din Noul Testament, grupate înainte și după data Nașterii Domnului (ca de ex: cele 2 duminici dinaintea Nașterii și cea de după Naștere), a căror vechime e atestata încă din sec. IV. Sărbătoarea Nașterii a devenit astfel al doilea punct cardinal al anului bisericesc, după Sfintele Paști. După cum dată Paștilor guvernează întreg ciclul sărbătorilor cu data variabilă (vezi mai departe la această sărbătoare), tot așa Crăciunul reglementează un ciclu important de sărbători cu date fixe, presărate în tot cursul anului bisericesc.   e) În ceea ce privește modul sărbătoririi, ziua Nașterii Domnului, fiind privită ca una dintre cele mai mari sărbători creștine, era prăznuita cu mare solemnitate. În ziua precedentă se ajuna (obicei existent încă din sec. IV), se făcea slujbă în cadrul căreia se botezau catehumenii, ca și la Paști și la Rusalii, și se citeau Ceasurile mari sau împărătești, numite așa pentru că la Bizanț luau parte la ele și împărații, iar la noi domnitorii cu toată curtea lor. Tot în ajun, slujitorii Bisericii (preoții și cântăreții) umblau, ca și azi, cu icoana Nașterii pe la casele credincioșilor, pentru a le vesti măritul praznic de a doua zi. Cu timpul, s-a instituit și postul Crăciunului, ca mijloc de pregătire sufletească pentru întâmpinarea sărbătorii. Ziua sărbătorii însăși era zi de repaus; până și sclavii erau scutiți în această zi de corvezile obișnuite. Erau oprite, prin legi civile, spectacolele și jocurile de teatru și cele din palestre și circuri. Era interzisă, de asemenea, plecarea genunchilor, atât în ziua Nașterii cât și în tot timpul până în ajunul Bobotezei, regulă pe care, în virtutea tradiției, o păstrează până astăzi cărțile noastre de slujbă.
Sursa: Basilica.ro 

Ajunul Craciunului

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.

Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit “dezlegare la peste”, cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.

Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.

Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.

In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor “Scutele lui Iisus”. Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.

Ajunul Craciunului, zi de colindat

Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite “Scutecelele lui Hristos”. Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Craciunului, cand preotul vesteste Nasterea Domnului

Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Craciunului modifica randuiala liturgica

In ajunul Craciunului se citesc “Ceasurile Imparatesti” si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.

Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita “Ceasurile Imparatesti” se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind “zi aliturgica”, adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie”. Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.

Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ajunul Craciunului, prilej de bucurie si rugaciune

Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.

“Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci.”

“Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!”

Sfântul Ierarh Spiridon

Cuviosul Parintele nostru Spiridon, facatorul de minuni, a trait pe vremea imparatului Constantin cel Mare si a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtari si smerit cu inima. La inceput a fost pastor de oi. Apoi s-a insurat, iar dupa moartea sotiei a fost facut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tamaduirilor in asa masura ca a fost numit facator de minuni.
În vreme de seceta a adus pe pamant ploaie; si iarasi, prin rugaciunea lui, a oprit ploaia cea peste masura. A pus capat foametei puse la cale de vanzatorii de grau, daramandu-le hambarele in care tineau graul. A prefacut sarpele in aur si, dupa ce a scapat pe sarac de nevoie, a prefacut iarasi aurul in sarpe. A oprit curgerile raurilor. A dat la iveala gandurile pacatoase ale unei desfranate, care indraznise sa se apropie de el si a facut-o sa-si marturiseasca pacatul. A astupat, prin puterea Sfantului Duh, gura celor ce se semeteau cu stiinta lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o suma de bani ce o incredintase spre pastrare fiicei lui; sfantul a intrebat pe fiica lui, moarta mai de mult, unde a pus banii; si afland de la ea unde erau ascunsi, i-a dat stapanei lor. A vindecat pe imparatul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viata copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia sa-i ia din pricina lacomiei o capra fara sa o plateasca si a facut sa fuga capra in ocol de la cel ce o tragea cu sila; iar dupa ce a numarat si pretul ei, capra a stat cu cele cumparate. A vindecat mutenia unui diacon, caruia ii poruncise sa spuna o mica rugaciune pe vremea unei arsite, iar el, pentru marire desarta, lungise rugaciunea si din pricina asta amutise indata.

        Odata slujitorii bisericii au aprins putine lumanari in biserica; cand sfantul i-a tinut de rau, ei i-au raspuns ca nu-i nimeni in biserica, asa ca nu e nevoie de mai multa lumina; dar sfantul a luat marturie din cer ca avea privitori pe ingerii, care cantau impreuna cu el rugaciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorarii pe neasteptate a untdelemnului in candela, cand candela era sa se stinga din lipsa de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul sau cel dumnezeiesc al cunoasterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care traia in petreceri si desfatari lumesti, l-a povatuit si l-a indemnat sa doreasca mai mult bunatatile cele viitoare. A certat si a dat mortii pe o femeie ce cazuse in desfranare si care nu voia sa-si marturiseasca pacatul, ci spunea ca a facut copilul cu barbatul ei, ca a ramas cu el insarcinata, desi acela murise de unsprezece luni. in timpul verii, cand soarele dogorea, capul sfantului era plin de roua; prin aceasta Dumnezeu arata cinstea ce i se va da. Ca sfantul era milostiv si indurator o arata intamplarea cu cei ce au incercat sa-i fure oile din turma. Sfantul nu numai ca a dezlegat pe hotii ce fusesera inlantuiti cu lanturi nevazute toata noaptea, dar le-a dat la plecare si un berbec, ca sa nu le fie in zadar privegherea cea de toata noaptea.

        Ocarmuind dar bine turma incredintata lui, s-a mutat ca sa traiasca si sa petreaca cu ingerii.

Sinaxar 7 Decembrie

În aceasta luna, in ziua a saptea, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (Milano, Italia).

        Cuviosul Parintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator: barbat destoinic la cuvant, cantar si cumpana a dreptatii. Nu dadea hotararile dupa fata oamenilor, ci cu nepartinire si cu dreptate. De aceea i s-a incredintat stapanirea intregii Italii, de catre binecredinciosii imparati Constantin si Constant, fiii marelui imparat Constantin. Nu era inca luminat cu dumnezeiescul Botez; era inca printre catehumeni, dar intru nimic nu era mai prejos in virtute si in viata curata decat cei ce se impartaseau cu Sfintele Taine. Prin hotararea imparatului Valentinian, Sfantul Ambrozie a fost ales episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici. Mai intai a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericesti pana a ajuns la cea mai de sus.

        Ca episcop a invatat pe popor drept si bine dreapta credinta; a pazit neatinsa Biserica de orice erezie; a stat alaturi de cei ce duceau razboi ereziilor lui Arie, Sabelie si Eunomie; a scris multe si felurite carti pentru dreapta credinta; pe imparatul Teodosie, care venise in Milan, dupa ce savarsise acea nelegiuita varsare de sange in Tesalonic, l-a oprit sa intre in biserica; l-a facut sa-si dea seama de nelegiuirea lui, l-a aratat cat de mare deosebire este intre un preot si un mirean, chiar imparat de-ar fi el, si l-a sfatuit sa nu mai indrazneasca sa se apropie de cele dumnezeiesti cu atata sfruntare si obraznicie. Dupa ce a savarsit fapte imbunatatite si-a sfarsit viata, dupa o buna batranete.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Mucenic Atinodor.

        Sfantul Mucenic Atinodor a trait pe vremea imparatului Diocletian. Era de loc din Mesopotamia si din copilarie a imbratisat viata calugareasca. A fost parat ca e crestin, si fiind dus inaintea lui Eleusie, domnitorul tarii, a marturisit pe Hristos. Pentru aceasta a fost intins intre doi stalpi si i-au fost arse cu faclii toate partile trupului lui. Si a fost supus la multe si felurite chinuri, pe care le-a rabdat cu tarie si seninatate, neputand fi biruit de chinuri. Atunci sfantul, rugandu-se, si-a dat Domnului duhul sau.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Neofit, care s-a savarsit, fiind aruncat in mare.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfantului Dometie, care de sabie s-a savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintilor Isidor, Achepsima si Leon, care prin foc s-au savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Amun cel din Nitria, care in pace s-a savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintilor mucenici Gain si Gaie, care in foc s-au savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea celor 300 de Sfinti Mucenici din Africa, care de sabie s-au savarsit.

        Acesti Sfinti Mucenici au trait pe vremea imparatului romanilor Zenon. Domnitor al Africii era Onorie, care urmase la domnie lui Ghizeric, tatal sau. Onoric era eretic arian. Episcopii eretici arieni Chiril si Vilinard l-au induplecat pe Onoric sa porneasca prigoana impotriva ortodocsilor. Si a dezlantuit Onoric prigoana asa de mare, ca a intrecut prigoanele de pe vremea imparatilor pagani Diocletian si Maximian.

        A poruncit sa fie izgoniti toti preotii din cele 15 orase cate erau in Africa, dupa ce mai intai fusesera luate toate vasele sfinte si odoarele bisericilor. Ortodocsilor le mai ramasese numai o singura biserica si acolo savarseau Sfanta Liturghie. Barbarii, afland de ea, au inconjurat-o, au adus lemne si alte lucruri uscate, le-au cladit in jurul ei, le-au aprins si au ars biserica impreuna cu toti ortodocsii care se aflau in ea si slaveau pe Dumnezeu,

        Onoric a laudat fapta aceasta si a mai poruncit sa fie ucisi indata toti cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocsii care nu puteau indura grozaviile chinurilor si-au gasit scaparea prin fuga, parasind casele si tara, iar cei care erau mai intariti in credinta ortodoxa s-au dat pe ei insisi cu draga inima mortii celei mucenicesti. Asa 300 de ortodocsi din Cartagina, care au fost parati lui Onoric ca nu voiesc sa creada, asa cum cred arienii, au fost dati mortii, taindu-li-se capetele. Pentru preoti arienii au nascocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au taiat cu fierastraul; la 60 dintre cei mai invatati le-au taiat limbile chiar din radacina. Despre acesti mucenici vorbesc multi scriitori si istorici.

        Acestea au fost cele indraznite de vandali in Africa impotriva crestinilor care marturiseau deofiintimea lui Dumnezeu-Cuvantul cu Tatal. Iar in batrana Roma, in aceeasi vreme, Sunilda, sotia lui Odoacru; care stapanea Roma, ariana fiind, a silit pe femeia unuia din capeteniile Romei sa se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum insa n-a putut-o convinge, a fost bagata in apa fara voia ei de episcopul arian al Milanului. Cand ea a iesit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi banuti, zicandu-i: “Iata plata pentru ca m-ai imbaiat!”. Sunilda maniindu-se a ars-o de vie.

        Tot in aceasta zi, pomenirea drept-credinciosilor care laudau biserica pe Dumnezeu, si care prin foc s-au savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea celor doi sfinti preoti, care de fierastrau s-au savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor 60 de preoti, carora li s-au taiat limbile, dar continuau sa vorbeasca.

        Tot in aceasta zi, pomenirea femeii ortodoxe, care prin foc s-a savarsit la Roma.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Pavel monahul.

        Cel intre sfinti Parintele nostru Pavel, pe cand era in lume nu era nici bogat, nici sarac; era dintr-un neam de oameni care aveau cu ce trai si care putuse sa invete pe fiul lor Sfintele Scripturi.

        Cand s-a facut mai mare, Pavel a socotit ca ii este mai de folos sa paraseasca lumea si sa intre in una din sfintele manastiri ale tarii sale. A imbracat sfantul si ingerescul chip si se nevoia sa savarseasca orice virtute, asa ca ajunsese ca un vas de virtuti. Si atat de mult a intrecut pe toti fratii din manastirea aceea ca a facut un lucru plin de minune si a aratat fratilor ca are ascunse in el mari puteri.

        Fericitul Pavel a plecat din manastire si s-a dus la Ierusalim. Dupa ce s-a inchinat Sfintelor Locuri, a plecat in Cipru. Acolo a petrecut multi ani intr-un munte inalt si multi crestini se suiau la el. Dar pentru ca numele sau se raspandise pretutindeni, a plecat si de acolo si s-a dus in partile din apropierea Constantinopolului. Bineplacand si aici lui Dumnezeu, a fost invrednicit, ca si altadata dumnezeiescul Moise, sa auda o voce de sus care i-a zis: “Suie-te, Pavele, in munte si sfarseste-te!”. Si s-a suit Pavel intr-un munte inalt, numit de localnici Parigoria, adica Mangaiere, s-a inchinat lui Dumnezeu si dupa ce a mai trait catva vreme acolo, a adormit in Domnul.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Prisc, Martin si Nicolae.

        Dintre acestia, unul prin foame s-a savarsit, altul taiat cu securea, iar al treilea prin foc. Pomenirea lor se savarseste in biserica de langa zidurile Vlahernelor.

        Tot in aceasta zi, pomenirea tarnosirii bisericii Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu din Curator.

        Tot in aceasta zi, pomenirea cuviosului si isihastului Grigorie, ctitorul sfintei Manastiri a Sfantului Nicolae din Muntele Athos care in pace s-a savarsit.

        Tot in aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Filofteia fecioara, ale carei sfinte moaste se afla in Paraclisul Sfintei Manastiri Curtea de Arges.

        Aceasta frumoasa stalpare, aducatoare de roade vrednice de imparatia cerurilor, Sfanta Filofteia fecioara, s-a nascut in marea cetate Tarnova, din parinti crestini, bulgari cu neamul, lucratori de pamant cu mestesugul si simpli cu cunostinta. Maica-sa s-a mutat la Domnul dupa ce copila a ajuns in varsta cea primitoare de invataturile faptei bune si dupa ce a semanat in inima si in sufletul ei cel bun semintele faptelor bune ale fecioriei si ale milosteniei, ca din rod se cunoaste pomul.

        Iar copila ramanand orfana de maica ei cea fireasca si avand in inima ei intiparite invataturile ei, a inceput a lucra cu osardie faptele bune cele incepatoare, inteleptind-o Duhul Sfant, adica: a merge la biserica, a asculta dumnezeiestile Scripturi cu luare aminte, a posti, a pazi neintinata fecioria cea trupeasca si cea sufleteasca, a milui pe cei saraci, a satura pe cei flamanzi, a adapa pe cei insetati si a imbraca pe cei goi. isi impodobea cu acestea candela sufletului ei, isi agonisea untdelemn in vasele ei si se gatea catre intrarea in camara de Mire cea cereasca, ca fecioarele cele intelepte. Toate faptele bune le savarsea copila cu statornicie si cu rabdare, nebagand in seama ispitele si necazurile cele de la uratorii binelui, asa precum graieste Scriptura: “Gatitu-m-am si nu m-am tulburat a pazi poruncile Tale”. Dar, fiindca fapta buna totdeauna este pizmuita de cei rai, n-a fost cu putinta sa nu patimeasca si sfanta mii de ispite, pana si moarte muceniceasca.

        Si iata cum: dupa ce a murit mama sfintei, tatal ei si-a luat alta sotie si fiindca mai totdeauna se intampla ca mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a intamplat si fericitei. Ca mama vitrega vazandu-i milostivirea si alte fapte bune ale ei, indemnata fiind de diavolul, uratorul binelui, ii facea necazuri neincetate, batand-o si parand-o tatalui ei si pornindu-l spre manie. De multe ori vazand fericita pe saraci si pe flamanzi, biruita de milostivire isi da hainele ei si le impartea din bucatele pe care mama vitrega i le da sa le duca la tarina, tatalui ei.

        Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o batea fara mila pana ce, in cele din urma si moarte a patimit din mainile tatalui ei.

        Mergand ea dupa obicei in toate zilele sa duca bucate tatalui, care era cu plugul la tarina, si iesindu-i inainte saracii si flamanzii, ca stiindu-i milostivirea si asezarea sufletului cea iubitoare de saraci, de-a pururea ii ieseau inainte cerandu-i milostenie, si ea neavand altceva sa le dea, le impartea din bucatele ce le ducea tatalui sau, si ii hranea. Aceasta facand-o de multe ori, si tatal ei ramanand flamand, a certat pe femeia sa, care l-a incredintat ca trimite totdeauna bucate de ajuns, inca si de prisos. Si diavolul a pus in mintea lui sa pandeasca pe fericita ca sa vada ce face cu bucatele.

        Deci mergand la vremea la care stia ca vine fericita cu bucatele, s-a asezat la loc potrivit si, pandind-o, a vazut ce facea fiica-sa cu bucatele, fiind de manie biruit si uitand dragostea parinteasca, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, sa o apuce de cosite si sa o bata pana ce isi va astampara fierberea maniei sale dobitocesti; si fiind in mare aprindere a azvarlit in ea cu barda ce o avea la brau si lovind-o a ranit-o la un picior, si indata, o, minune! si-a dat sfantul si fericitul ei suflet in mainile lui Dumnezeu.

        Iar sfantul si feciorescul ei trup ramanand pe pamant si inca sange din piciorul cel taiat curgand, cu slava cereasca a stralucit ca se lumina si locul dimprejur. Iar ticalosul tata vazand intamplarea, a fost cuprins de spaima si de cutremur, intai pentru ca a ajuns ucigasul fiicei sale, apoi din pricina stralucirii celei dumnezeiesti care se revarsase in jurul sfintelor ei moaste. Si vrand sa ridice sfantul ei trup, nu putea sa se atinga si nici sa se apropie de el.

        Deci a alergat in cetate si a spus arhiepiscopului si mai-marilor cetatii toate pe rand cum s-au intamplat si cum acum trupul fericitei zace pe pamant, si ca este cinstit de Dumnezeu cu stralucire cereasca. Aceasta auzind arhiepiscopul impreuna cu cei mai mari ai cetatii si cu popor, au alergat cu faclii si cu tamaie si cu rugaciuni, si vazand sfantul trup stralucind cu acea dumnezeiasca lumina, s-au minunat cu totii si au laudat pe Dumnezeul minunilor, Care si acum, in vremurile noastre cele mai de pe urma, preamareste pe robii Sai, care implinesc cu fapta sfintele Lui porunci.

        Apoi vrand sa ridice sfantul ei trup, dupa porunca arhiepiscopului si sa-l duca in cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar sa-l miste din loc. Deci, mai mult s-au spaimantat. Si cu multa evlavie au inceput a se ruga lui Dumnezeu si Sfintei Filofteia, dar nici asa nu au putut s-o ridice. Ca vrand Dumnezeu sa preamareasca cu minune pe roaba Sa, a ingreuiat ca o piatra trupul ei.

        Apoi, intelegand ca aiurea voieste sa fie dusa au inceput a-i pomeni ca unei fiinte vii tarile, manastirile, bisericile de peste Dunare si cele de aceasta parte de Dunare si nicaieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domneasca cea din Targul Argesului, indata s-a usurat mai mult decat greutatea cea fireasca si intelegand toti ca acolo este voia lui Dumnezeu si a sfintei a merge, indata a instiintat cu scrisoare pe Radu Voda, cel poreclit Negru (de care si biserica este zidita) de toate cele despre sfanta. Acesta cum a fost instiintat, fiind binecredincios si ravnitor a-si impodobi tara si poporul sau cu odoare de mult pret ca acestea, indata cu mult alai, cu faclii si cu tamaieri, cu multa evlavie mergand la Dunare, a adus sfintele ei moaste in Tara Romaneasca si le-a asezat in Biserica Domneasca, cea zidita de el in orasul Arges. Acolo au stat sfintele ei moaste pana la zidirea Manastirii Curtea de Arges, de catre Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaste. Iar acum se afla asezate in Paraclisul Manastirii Curtea de Arges. Si acolo fiind, da tamaduiri de tot felul de boli celor ce alearga cu credinta la sfintele ei moaste.

        Cu ale lor sfinte rugaciuni, Doamne, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi. Amin.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.

Sinaxar 4 Decembrie

În această lună, în ziua a patra, pomenirea pătimirii Sfintei marii Muceniţe Varvara (Barbara).

Sfânta Muceniţă Varvara a trăit pe vremea împăratului Maximian (284-305) la Heliopolis (Helenopont / Helespont). Era fiica unui păgân cu numele Dioscur (sau Dioscor), care o ţinea sub pază, într-un turn înalt, din pricina marii ei frumuseţi trupeşti. Fecioara aceasta credea în Hristos şi n-a vrut să-şi ascundă credinţa de tatăl ei. Odată, când tatăl ei a spus sa se facă două ferestre la o baie pe care o zidea, fiica lui a poruncit sa se facă trei. Întrebată fiind pentru ce a dat porunca aceasta, i-a răspuns ca a făcut trei ferestre în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. La auzul acestor cuvinte tatăl ei s-a repezit îndată cu sabia să o omoare, dar sfânta a fugit şi s-a ascuns într-o stâncă ce s-a deschis ca prin minune; de acolo s-a dus în munţi. Tatăl ei a urmărit-o şi a găsit-o; a luat-o de cosiţe şi a dat-o domnului ţării aceleia. Înaintea acestuia, Sfânta Varvara a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. De aceea a fost chinuită în multe feluri şi în sfârşit ucisă cu sabia de tatăl ei, cu mâinile lui. Se spune ca tatăl ei, după ce a ucis-o, a fost lovit de trăsnet pe când cobora din munte şi a murit.

Mai multe icoane cu sfânta mare muceniţă Varvara.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Damaschin, monahul şi preotul.

Sfântul Ioan Damaschin a trăit pe vremea împăratului Leon Isaurul şi a lui Constantin, fiul acestuia. Era de loc din Damasc, de neam ales, care strălucea în dreapta credinţă. Având tată iubitor de fapte bune, a învăţat toată ştiinţa elinească şi a cercetat bine şi adâncul Scripturii celei insuflate de Dumnezeu. Pentru credinţa în Hristos şi-a lăsat averea părintească şi a îmbrăţişat viaţa călugărească împreună cu fericitul Cosma, care a ajuns mai târziu episcopul Maiumei. Amândoi fuseseră învăţaţi de acelaşi dascăl, tot Cosma cu numele, numit şi Asincrit, răscumpărat din robie de tatăl lui, împreună cu alţi robi. Şi pentru că Ioan şi Cosma avuseseră parte de un dascal aşa de învăţat, au ajuns amândoi înţelepţi. Când Ioan a îmbrăţişat viaţa călugărească, stareţul mănăstirii l-a dat să înveţe ascultarea la un bătrân înţelept în cele dumnezeieşti. Acesta i-a poruncit să nu cânte nici cea mai neînsemnată cântare după meşteşugul cântării muzicale pe care îl cunoştea. Ioan a îndeplinit fără împotrivire multă vreme porunca. Se spune însă că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu s-a arătat în vis bătrânului şi i-a spus să îngăduie ucenicului său Ioan să alcătuiască imne şi cântări spre slava Celui născut fără de sămânţă din ea şi spre folosul celor ce sunt datori să o mărească din adâncul inimii. Lucru pe care l-a şi făcut, punând acest temei scrierilor sale.

Fericitul Cosma petrecând dar în nevoinţe pustniceşti, după ce a lăsat Bisericii multe scrieri, s-a odihnit în pace.

Iar fericitul întru pomenire Ioan, după ce prin puterea cuvintelor lui şi prin dovezile cele înţelepte ale Scripturilor a înfierat ca nimeni altul eresul păgân al iconomahilor, adică al luptătorilor împotriva sfintelor icoane, şi după ce a lăsat Bisericii lui Dumnezeu multe scrieri, în care se găseşte răspuns temeinic aproape la orice întrebare, şi-a săvârşit viaţa la adânci bătrâneţi.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan, episcopul Polivatului, făcătorul de minuni.

Cuviosul Părintele nostru Ioan încă de pe când era tânăr ura desfătările şi plăcerile şi-şi împodobea viaţa cu post şi înfrânare. Pentru aceasta a şi fost hirotonit episcop al Polivatului, urcând în chip legiuit toate treptele bisericeşti. După ce i s-a încredinţat păstorirea poporului, a adăugat la nevoinţele lui pustniceşti de mai înainte, alte nevoinţe, iar la osteneli alte osteneli.

Când Leon Isaurul a luat cu nevrednicie sceptrul împărăţiei şi a început sa hulească sfintele icoane, acest sfânt bărbat s-a dus la Constantinopole şi a mustrat cu tărie necredinţa împăratului. Apoi s-a întors la turma sa, i-a învăţat pe credincioşii săi cu de-amănuntul credinţa şi i-a făcut să fie gata cu toţii să-şi verse sângele pentru dreapta credinţă. Vieţuind aşa, a părăsit cele de jos şi s-a mutat la Domnul pe Care Îl dorea.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Iuliana, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Hristodul şi Hristodula, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului sfinţit Mucenic Serafim, episcopul Fanariului, care a suferit mucenicia în anul 1601.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.