Archivio mensile:febbraio 2014
Pentru cei care pleacă din timpul slujbei
Să vă spun pentru aceasta un lucru minunat ce am auzit de la un Stareț mare, care era înainte-văzător. Stând el în biserică, îndată ce începeau frații să cânte, vedea ieșind din altar un oarecare îmbrăcat cu haine luminoase, ținând în mâini un vas cu mir și un miruitor cu care miruia pe toți frații de-a rândul. Ba miruia și strănile celor ce lipseau, ale unora numai, iar nu ale tuturor. Tot așa și la otpust îl vedea că ieșea și făcea asemenea. Deci, într-una din zile, căzând bătrânul la picioarele lui, l-a rugat să-i arate ceea ce făcea și cine este. Și îi zise lui: „Eu sunt îngerul Domnului și mi s-a poruncit să însemnez cu această pecete pe cei ce vin la biserică de la începutul slujbei și stau până la sfârșit, cărora li se dă darul Sfântului Duh pentru silința și cugetul lor bun.” Bătrânul adăugă: „Dar pentru ce miruiești și strănile unora din cei ce lipsesc?”. Îngerul îi zise: „Și frații care sunt sârguitori și cu cuget bun, dar pentru vreo neputință sau pentru vreo slujbă sau ascultare n-au venit la biserică, având binecuvântarea Părinților, deși lipsesc, și ei se învrednicesc de această pecete, pentru că în cugetul lor se află împreună cu cei ce cântă îm biserică. Iar pe cei ce puteau să fie de față și din lenea lor sau îndărătnicit, mi s-a poruncit să nu-i însemnez, pentru că ei singuri se lipsesc pe sine de acest dar.”
(Avva Dorotei, Învățături și scrisori de suflet folositoare, Editura Bunavestire, p. 130)
Imagini cum preoții iau un rol activ în protestele din Ucraina
Creștinismul are rădăcini adânci în Ucraina. Deși sondajele arată că majoritatea ucrainienilor nu sunt activi din punct de vedere religios, Ortodoxia Răsăriteană încă mai reprezintă o forță majoră în această țară. Deși sunt împărțiți în două patriarhii, cea a Moscovei și cea a Kievului, credința încă mai reprezintă un numitor comun între ei (un anumit număr de ucrainieni aparțin și Bisericii Greco – Catolice). Bisericile și preoții sunt omniprezenți în țară dar mai ales acum în aceste proteste care au torturat Kievul și alte orașe începând cu sfârșitul lunii noiembrie.
Preoții ucrainieni ortodocși și catolici au fost adesea văzuți pe sau în aproprierea liniilor de front unde se petreceau conflicte, îngrijindu-se atât de protestatari cât și de forțele de ordine, deși uneori, unii slujitori au părut mai aproape de manifestanți. Poate pentru că protestatarii, aflați de trei luni în Piața Independenței din Kiev îndurând covârșitoarele atacuri ale forțelor de securitate, sunt într-o nevoie fizică mai urgentă de ajutor. O altă cauză ar putea fi și relație istorică complexă în Ucraina între Biserică și stat în timpul erei sovietice. Sau poate a fost vorba doar de locul unde simțeau ei că trebuie să se afle.
Indiferent de cauză, fotografii care ilustrează preoți mișcându-se între ambele tabare ale conflictului, așezându-se în slujba celor răniți sau morți, ne oferă mici fragmente, dar de o putere izbitoare despre viața trăită pe pământul ucrainian sfâșiat de conflictul acestor zile.
Vezi galeria în secţiunea Multimedia
Sursa: Doxologia.ro
Părintele Rafail Noica despre cum se merge la duhovnic
Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept, la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja proorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie sa învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu?
Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori ca să te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevarată. Ceri Domnului «Doamne, spune-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!» Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, Tu spune-mi un cuvânt».
Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneste, căuta, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: «Doamne, dă-mi un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.» Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.
Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmpla în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce aveau să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întreba pe Sfântul Serafim: «Părinte bun, cum ştii toate lucrurile din viaţa mea şi pe toţi oamenii aceştia pe nume?» Şi el i-a răspuns :«Eu nu ştiu nimic; eu doar mă rog la Dumnezeu. Dumnezeu este Cel Care ştie, iar eu, rugându-mă, îţi spun primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu».
Deci, eu nu ştiu ce să fac, părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andaratelea!
Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: «Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!» Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu îl ştie nici el cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.
Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. «Părinte, cum înţelegi asta, cum trebuie făcut?» Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: «Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?». Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt, poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.
Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care nu trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui: «Binecuvintează, Părinte!» Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.
Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează şi te creează. Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înţelege acum, că îl vei înţelege când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cuvântului se aseamănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu i-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că «viaţa era lumina oamenilor». Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primeşti, El te va învia şi te va lumina.
Extras din conferinta Parintelui Rafail Noica
Să avem dragoste, pentru a ne putea mântui
Odată, câțiva călugări din Noul Schit au curățat locul unde se odihneau osemintele părinților. Un bătrân, pe nume Daniil, care trăia în turnul schitului și ajuta pe oricine fără a se plânge, pe când ajuta părinții care curățau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ați nevoit cât ați stat pe pământ, deci ați primit cununile și v-ați găsit locul în Rai; rugati-vă pentru noi, Sfinți părinți!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie să aveți dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fără să aibă dragoste.
(Arhimandritul Ioannikios, Patericul atonit, traducere de Anca Dobrin și Maria Ciobanu, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 15
Sursa: Doxologia.ro
„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte”!
Să ne temem şi să ne cutremurăm atunci când stăm în biserică în ceasul săvârşirii Tainelor Celor înfricoşate; de vei intra cu inimă curată în biserica lui Dumnezeu – aproape e de tine mântuirea, iar dacă o vei face cu viclenie şi făţărnicie – osândirea şi muncile nu sunt departe de tine; cel ce a întinat porfira împărătească este supus pedepsei: oare nu sunt cu mult mai vrednici de pedeapsă cei ce se apropie de Dumnezeieştile Taine cu gânduri întinate, iar nu cu inima curată?
(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 19)
Sirsa: Doxologia.ro
Gândurile și vicleniile lor
Gândurile vin în minte de la fire, de la Dumnezeu și de la diavol.
Cele de la fire sunt cele numite: foamea, setea, frigul și celelalte.
De la Dumnezeu sunt gândurile cu grijă de suflet, de luminarea lui, de aducerea omului întreg, curat înaintea lui Dumnezeu, precum și atenționările conștiinței și altele asemenea lor.
De la diavolul sunt plăcerea de a face rău, de a uita de Dumnezeu, precum și toate pasiunile. O altă caracteristică a lui este că silește omul la toate extremele care-i sunt peste putere.
Mintea, nu creierul, trebuie să știe să deosebească ce vine de la Dumnezeu, sau de la fire, sau de la diavol. Cu mintea trecem prin mormânt dincolo, ea nu-i supusă morții.
O altă caracteristică a diavolului este cel mai mare pisălog pe capul omului obsedând mintea chiar și în vis cu ,,învățăturile lui”. Obsesiile sexuale, de pildă. Acestea sunt gânduri care ciocănesc la cap până îl biruie pe bietul om neatent și îl aruncă în păcat. Plăcerea mincinoasă și de-o clipă a căderii în păcat devine cleiul memoriei și se face deprindere care de acum va cere o repetiție continuă și omul pierde stăpânirea de sine și merge pe calea păcatului până la istovirea prin moarte, și nu moarte bună, ci moarte a minții mai întâi – că a fost prima de vină. Nevrozele, psihozele sunt efectul denaturării acestui instinct primar al firii în câteva generații succesive dar pot apărea și într-o generație dată. Deci omul, condus fără să iși dea seama de diavol, a declanșat exploziv un instinct al firii. Astfel deci a slăbit firea minții, a slăbit stăpânirea de sine, a acoperit mustrarea de conștiință, care acum ea face explozie și găsind mintea slăbită o alungă în schizofrenie, în paranoia și în alte nenorociri nervoase.
(Ieromonah Arsenie Boca, Tinerii, familia și copiii născuți în lanțuri, Editura Credința strămoșească, 2005, p.163)
Sursa: Doxologia.ro
Cele 5 trepte ale Mandriei
Deci cea dintâi treaptă a mândriei este, când ai oarecare dintr-acestea (bunătăți duhovnicești), și nu recunoști că sunt de la Dumnezeu, și socotești că le ai de la tine însuți.
A doua este, când recunoști că le ai de la Dumnezeu, însă nu că le ai în dar, ci pentru că ți se cuvin și ești vrednic să le ai.
A treia este, când gândești că ai, niște bunătăți pe care nu le ai.
A patra este, când defaimi pe ceilalți și poftești să te cinstească ca un mai vrednic decât ei.
A cincea și cea din urmă treaptă este, când defaimi Sfintele legi și nu te supui lor după cum Sfinții Părinți au legiut, astfel: postul și orice altă predanie bisericească.
(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, p. 50)
Sursa: Doxologia.ro
Dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Odată l-a întrebat ucenicul său de chilie:
– Părinte Paisie, ce datorii are un monah?
Iar bătrânul i-a răspuns:
– Are datoria să-şi păzească făgăduinţa pe care a dat-o înaintea lui Hristos şi a Sfântului Altar. Adică, ascultare necondiţionată, sărăcie de bunăvoie şi feciorie. Pe lângă acestea, călugării trebuie să fie smeriţi, să se roage neîncetat pentru ei şi pentru toată lumea şi să aibă sfânta dragoste, de care atârnă toată fapta bună şi care le rabdă pe toate.
De multe ori spunea ucenicilor:
– Tot ce faceţi, să faceţi cu dragoste, ca să aveţi plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!
Alteori zicea: “Orice faci, să vezi cu ce scop faci şi dacă este bun scopul. Iar dacă faci ceva pentru lauda lumii, nu are nici o valoare!”
Când era necăjit şi bolnav şi nu vedea, plângea singur şi zicea: “Fă Doamne cu mine ce vrei, numai în iad să nu mă dai, că sunt tare păcătos şi mi-i frică să nu cad cu cei păcătoşi în iad!”.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, pp. 106-107)
Ortodoxia cu un Click 